Miticistan. Conducătorul suprem Balaurescu și bravii săi mitici. O scurtă povestire incredibilă

scris cu drag de Gheorghe Șarcani

Într-o dimineață de iarnă, în care apucaseră deja să cadă cu un ușor balans câțiva fulgi răzleți de nea, citeam o cronică cavalerească veche de prin Evul Mediu. Am găsit greu cartea, ajutat de un prieten anticar, iar acum mă bucurăm de ea,  comod întins pe canapeaua verde din birou. ”De strage draconis magnae” adică ”Despre uciderea marelui balaur” scrisă de un autor necunoscut, căci e limpede că acesta nu avusese vreodată curajul să-și facă cunoscut numele. Cartea m-a captivat întru totul, timpul s-a oprit și brusc, când am ridicat ochii spre ceasul de deasupra ușii, se făcu ora 10. Nu am apucat să-mi cobor iar privirea spre carte, că ușa se deschide încet, și de după ea apăru micuțul meu nepot de 6 ani, frecându-se la ochi, căci tocmai se trezise. 

Ca un pisoi, se așeză lângă  mine, încearcă să mă cuprindă cu brațele sale plăpânde și îmi spune încet cu o voce pe jumătate adormită în loc de bună dimineața: ”Bunicule, cine sunt miticii?”. Da știu, era o promisiune a mea mai veche, de cu seară, că îi voi povesti despre aceste creaturi legendare, ființele de basm cu care am, avut așa cum se spune oficial, plăcerea deosebită de a-mi împărți fiecare clipă din viață și fiecare leu din buzunar. Am lăsat cronica deoparte, cu semnul de carte în formă de sabie bine așezat la locul în care am ajuns cu lectura, l-am cuprins și eu cu un braț și am început de îndată să-i șoptesc la ureche. Povesteam despre  minunatele, multele și detaliatele lucruri care le știam sau bănuiam că le știu, căci la mitici cele mai multe lucruri sunt mânuite pe ascuns.  Povesteam despre acele ființe legendare, căci de acolo se pare că le vine și numele, de la mit, adică de la o povestire fabuloasă de obicei cu un caracter sacru care cuprinde credințele unui popor despre originea lumii și a fenomenelor naturii, despre zei și eroi legendari și altele de pe aici.

Pentru a reuși să-l fac să înțeleagă, am amintit nepotului meu, așa într-un limbaj mai colorat pe gustul copiilor, că există ceea ce are un efect. ”Imaginează-ți că ești un detectiv secret al realității, iar prima ta regulă  este aceea că „dacă mișcă, lasă urme sau face gălăgie, înseamnă că există!”, spuneam eu. În lumea oamenilor mari, filosofii zic așa: „Există ceea ce are un efect.” Sună complicat, dar pentru noi, detectivii secreți ai realității, e super simplu. Înseamnă că un lucru e real doar dacă face ca ceva să se întâmple în jurul său.

Hai să facem un test de detectiv, continuai. Vântul, îl vezi? Nu. Dar are un efect? O, da! Îți ciufulește părul, îți fură șapca și trântește ușa. Deci, vântul există! Ciocolata ascunsă în dulap. Are vreun efect? Da! Te face să salivezi și-ți dă super-energie când o mănânci pe furiș. Deci,  ciocolata există chiar dacă tu nu o vezi dar măcar te gândești la ea că e în dulap! Monstrul de sub pat care mănâncă șosete. Are vreun efect? Păi, șosetele dispar, dar de vină spui tu că e mașina de spălat. Monstrul ăsta din urmă n-a lăsat nicio urmă, nu l-a văzut nimeni și nu face niciun zgomot. Deci monstrul nu există, e doar un leneș care nu vrea să-și caute șosetele.

Practic, tot ce e real lasă o „amprentă”, chiar și lucrurile invizibile! De exemplu, iubirea mamei sau a tatălui tău, ori a mea ca bunic nu are formă de cub sau de sferă, dar are cel mai mare efect din lume căci te face să te simți în siguranță și-ți aduce un zâmbet până la urechi. Deci, dragă detectivule al realității, de vrei să știi dacă ceva există cu adevărat, nu trebuie decât să întrebi: „Hei, asta lasă urme? Dacă da, există!”

Acum, după ce mi-am înarmat nepotul cu o chestiune ontologică de bază, am revenit la subiectul nostru și am început povestea cam așa. Preliminar iar trebuie să amintesc, ca de fiecare dată, că în termenul ”mitic”, accentul este pus pe primul ”i” nu pe cel de al doilea. Confuzia ar fi extrem de neplăcută dacă pronunți ”mitic” cu accentul pe cel de-al doilea ”i”. Se poate crea astfel o confuzie nedorită, o desemnare generică a locuitorilor unui mărețe urbe din lumea pe invers unde cei mai mulți se numesc chiar așa ”Mitică”, sau mă rog așa li se spune. 

Aici termenul de „mitic” provine direct din literatura marelui dramaturg din lumea de pe invers, Ion Luca Caragiale. Numele vine de la Mitică, un personaj colectiv și simbolic pe care Caragiale l-a folosit în schițele sale, cum este celebra schiță „Mitică”, publicată în 1900, pentru a satiriza bucureșteanul de la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. „Mitică” este, la origine, un hipocoristic un nume de alint, pentru Dumitru sau Dimitrie, nume extrem de frecvente în epocă. Prin genul său de proză, Caragiale a transformat acest nume propriu într-un substantiv comun, un arhetip. Sunt multe trăsături pe care scriitorul i le-a atribuit lui Mitică și care au definit ulterior stereotipul bucureșteanului în ochii provincialilor. 

Avem lăfăiala în vorbe și lipsa de fapte. Mitică vorbește mult, știe tot ce se întâmplă în politică, are opinii despre absolut orice, dar nu face nimic concret. Apoi este spiritul de „bășcălie”. El ia totul în râs, face glume pe seama oricui și consideră că orice problemă gravă poate fi rezolvată cu o ironie sau o „combinație”. Să nu uităp m de șmecherie și superficialitate. Este tipul care „se descurcă” mereu, fentează regulile cu zâmbetul pe buze și consideră provincia ca fiind înapoiată sau naivă.

În timp, mai ales în Ardeal și în Moldova, termenul a depășit granițele literaturii și a devenit un peiorativ folosit pentru a-i descrie pe locuitorii Capitalei din lumea pe invers sau, în sens mai larg, pe cei din sudul țării, asociați adesea de către provinciali cu birocrația sufocantă, agitația fără rost, lăudăroșenia și mentalitatea de „băiat descurcăreț”. Așa se face că, fără să vrea, Caragiale a dat numele perfect pentru cetățenii din „Miticistanul” nostru administrativ, dar asta, așa cum spuneam mai sus, este o simplă confuzie ce trebuie evitată cu orice preț!

Miticii pare că se născură de nicăieri și nici nu fuseseră creați sau educați cu un anume scop de nimeni. Au fost alungați din alte părți sau au rămas  pe aici de căruță atunci cât ai lor au plecat în căutarea sfintei pricopsiri. Sunt de multe nații dar vorbesc o limbă comună, care nimeni nu știe de unde a venit sau dacă nu cumva a rămas, dar miticii spun despre ea că este 99,99 % preluată de la cei mai viteji înaintași din toate colțurile lumii ăsteia, deși nimeni niciodată nu a demonstrat asta științific. Cert e însă că le place să imite pe cei mai buni, deși nu sunt maimuțe, ci oameni în toată firea. Imitația asta ajunge de cele mai multe ori, de la un incipient nivel hazliu, la unul de-a dreptul grotesc. 

Lor le place să aibe de toate ca alții, cele mai bune din ce au ceilalți, dar fără a munci să creeze acele lucruri sau măcar să le merite. După ce dobândesc câte ceva, nu prea știu să folosească ceea ce au , dar au pus etichete la toate, să le deosebească unele de altele, dar nu au parcurs vreodată manualul de utilizare al lucrului etichetat. Ei se ascund mai degrabă în spatele a ceea ce au furat de la alții și speră în van să nu fie deconspirați niciodată, deși tocmai în asta îi trădează și îi scoate din ascundere.   Fac pe șefii fără a avea nici pe departe calitățile necesare și nu știu să folosească lucrurile pe care le-au dobândit în urma unei hoții. 

Unde stau mulți mitici este o babilonie a haosului, o țară din lumea pe invers desprinsă parcă dintr-un coșmar birocratic și social, un teritoriu unde entropia nu este o lege a fizicii, ci un mod de viață. Dacă imaginația noastră folosește adesea stereotipuri despre rutele migrației istorice sau aglomerațiile din subcontinent pentru a descrie dezordinea, această țară duce conceptul de „harababură” la un nivel de artă absolută.

În această țară, limba nu mai servește pentru a comunica, ci pentru a induce în eroare. Regulile gramaticale și semantice au fost abolite de o singură regulă supremă și anume de ambiguitatea strategică. Dacă întrebi unde este o stradă, localnicii îți vor indica intenționat direcția opusă, doar din plăcerea reflexă de a te vedea rătăcit sau pentru a te ghida spre magazinul unui văr.  Cuvântul „da” înseamnă aproape întotdeauna „nu, dar plătește-mă ca să mă mai gândesc”, iar „imediat” este o unitate de timp abstractă care poate varia între trei zile și două decenii. Vocalele se lungesc sau se scurtează în funcție de nivelul de ciubuc oferit în timpul conversației. Să spui adevărul curat este considerat o ofensă gravă la adresa inteligenței interlocutorului, un semn de slăbiciune intelectuală.

Mijloacele de transport nu circulă după un orar, deși există unul, ci după principiul acumulării de masă critică. Un autobuz sau un tren pornește doar atunci când structura sa de rezistență începe să se îndoaie sub greutatea călătorilor. Interiorul vehiculelor este rezervat celor puternici sau celor care au plătit biletul de trei ori, sau care duhnesc groaznic. Singura regulă de circulație respectată este „prioritatea de claxon”, mă rog aici nu se includ limuzinele de lux șefilor, care nu au nici măcar această regulă. Intersecțiile sunt noduri gordiene de fiare vechi, unde șoferii coboară să negocieze verbal și zgomotos dreptul de trece, blocând orașul ore în șir.

Instituțiile statului sunt niște clădiri monumentale, dar complet goale în interior,  sau populate de funcționari care dorm pe dosare. Noțiunea de „serviciu public gratuit” este o glumă istorică. Ai nevoie de o simplă ștampilă pe o foaie de hârtie? Procesul nu implică completarea unui formular, ci finanțarea directă a planurilor personale ale funcționarului. Pentru o semnătură minoră, trebuie să acoperi costul unui prânz copios. Pentru un pașaport sau o autorizație, ești obligat să îi plătești funcționarului și eventual familiei sale extinse un sejur all-inclusive într-o stațiune exotică. Serviciile mai mari necesită cedarea de autoturisme, case sau chiar cartiere întregi rezidențiale.

Infrastructura este fantomatică și ascunsă mai ales printre dosarele de achiziție, iar acolo pierdută printre studiile de fezabilitate Spitalele există doar pe hartă. Dacă intri în unul, trebuie să vii de acasă cu patul, medicamentele și propriul doctor. Curentul electric și apa potabilă sunt mărfuri de lux care apar preț de câteva minute pe zi, declanșând adevărate festivaluri de cartier atunci când țevile încep să huruie.

Vizual, țara este un colaj de culori stridente și degradare structurală. Clădirile sunt construite una peste alta, fără fundații sigure, susținute parțial de cabluri electrice care atârnă ca niște liane într-o junglă urbană. Peste fiecare plan urbanistic se mai adaugă unul și e mare noroc dacă șoselele sau mai ales trotuarele se vor suprapune sau vor avea o traiectorie rectilinie. 

Zgomotul este constant și asurzitor, o cacofonie de motoare în doi timpi, strigăte de vânzători ambulanți care vând mărfuri contrafăcute, muzică difuzată prin difuzoare sparte sau de proastă calitate și argumente nesfârșite la fiecare colț de stradă. Este un loc unde ordinea este privită ca o anomalie plictisitoare, iar supraviețuirea depinde exclusiv de capacitatea de a naviga prin acest haos perpetuu.

Așadar, bun venit în Miticistan, patria administrativă a „băieților deștepți”, o țară construită nu pe legi sau pe logică, ci pe un singur pilon fundamental și anume parbrizul de neatins al funcției. În Miticistan, societatea este organizată piramidal, dar pe invers. La bază stă bunul-simț, o resursă rară, considerată o slăbiciune genetică, iar în vârf se cațără, cu o agilitate de maimuță de circ, Atoatecunoscătorul de Carieră. Dacă un străin ar păși în Miticistan, ar fi cuprins instantaneu de vertij. 

Iată cum funcționează mai exact această utopie a absurdului. Religia națională are un singur precept „Eu știu mai bine!”. În Miticistan, nimeni nu spune vreodată „nu știu”. A recunoaște că ai o limită cognitivă este echivalentul unei sinucideri sociale. Cetățeanul miticistanez s-a născut gata învățat în fizică cuantică, geopolitică, tăiatul porcului, macroeconomie și, mai ales, în „cum se fac, de fapt, lucrurile”.

Dacă îl întrebi pe un șef de serviciu din Miticistan de ce podul proaspăt inaugurat s-a prăbușit în râu la prima ploaie, el nu va clipi. Își va potrivi cravata cu nod uriaș, va privi condescendent și va spune: „E o chestiune de dinamică a fluidelor pe care publicul larg nu o înțelege. Din punct de vedere administrativ, podul a fost un succes de dosar. Faptul că a căzut e o problemă de relief, nu de management.”

Miticistanezul de elită nu urcă în funcții prin vreu merit, ci prin tehnica numită „cățărare pe spinări moi”. Competența este privită cu suspiciune, căci dacă știi prea multe în teren, ești periculos pentru restul. În schimb, dacă știi să plimbi o mapă, să pui o ștampilă invers și să dai din cap aprobator în fața șefului cel mare, ești propulsat direct la vârful piramidei.Odată ajuns acolo, prima misiune a liderului miticistanez este să-și justifice rolul. Cum face asta? Creând reguli noi, atât de aberante, încât nici el să nu le poate descifra și asta e înțelepciunea supremă miticistaneză. Emiterea de adeverințe pentru obținerea altor adeverințe este sportul național.

Bunul-simț este inamicul public numărul unu în Miticistan, deoarece el cere simplitate și claritate. Or, dacă lucrurile ar fi simple, la ce ar mai servi armata de directori, subdirectori și secretari de stat? Prin urmare, tot ce ține de decența elementară este sistematic distrus. Trotuarele nu sunt făcute pentru pietoni, ci pentru a fi bordurate de trei ori pe an, ca să se justifice bugetul. Spitalele nu sunt pentru vindecat, ci pentru a colecta semnături pe formulare de consimțământ. Școlile nu educă, ci antrenează viitoarea generație de „purtători de mape”.

Dacă un cetățean încearcă să folosească logica (de exemplu: „De ce trebuie să depun dosarul cu șină la etajul 3, dacă actele sunt deja în calculatorul dumneavoastră?”), aparatul administrativ reacționează ca un organism atacat de virus. Se blochează, devine agresiv și îl privește pe îndrăzneț ca pe un individ „lipsit de respect” față de Autoritate.

Priviți de la distanță, liderii din Miticistan par trași la indigo. Costume ușor lucioase, fețe sobre, luminate doar de sclipirea unui telefon de ultimă generație primit de la protocol, și un mers țanțoș, de parcă ar purta pe umeri destinul galaxiei. Circulă pe străzi, chiar și în cele mai mici unghere, numai în autoturisme de lux și nu mai vechi de 2 ani. Logic, că pe aici e gata garanția consumabilelor auto. Ei nu produc nimic, nu creează nimic, dar pretind că controlează totul.

Sub mantia lor de competență mimată se ascunde însă o mare de nesiguranță, mascată prin aroganță. Ei știu că singurul mod de a rămâne în vârf este să se asigure că haosul continuă, pentru că într-o țară ordonată și curată, impostura lor ar fi vizibilă de pe Lună.

Într-o astfel de țară, constituția are o singură mare regulă. Mita sau alt folos necuvenit nu doar că ar fi considerată normal, ci ar fi proclamată drept un „act de viziune strategică și debirocratizare”.

În Miticistan, Unu-Prim-Mister (echivalentul Primul-ministrului din lumea noastră) a argumentat o astfel de lege de introducere a mitei obligatorii la televizor, printr-un discurs plin de emfază administrativă, care a sunat cam așa:

„Doamnelor și domnilor, trebuie să ieșim din această mentalitate învechită. Noțiunea de ‘mită’ este o barieră birocratică în calea fluidizării capitalului! Când un lider semnează un document, el își asumă o răspundere enormă, un stres cosmic. Este absolut firesc ca această energie decizională să fie recompensată direct de către beneficiar, fără intermediari. A întreba un demnitar de unde are bani înseamnă a aduce o jignire Statului pe care el îl reprezintă. Dacă ești în vârf, ești bogat pentru că ești capabil. Punct.”

În Miticistan, Codul Penal este căzut în desuetudine și se aplică o nouă cutumă,  un „Cod de redirecționare a recunoștinței”, unde vechile infracțiuni au primit denumiri mult mai elegante. Mita a devenit „Taxă de accelerare a atenției executive”. Traficul de influență se numește „Consultanță verbală premium”. Abuzul în serviciu este redefinit ca „Libertate de exprimare prin semnătură”.

Prin urmare, controlul averilor este considerat un atentat la siguranța națională. Până la urmă, cum să-și exercite un lider autoritatea dacă trebuie să dea socoteală pentru mărunțișul din conturi în fața unor cetățeni care nici măcar nu au o ștampilă rotundă în proprietate? În lumea Miticistanului, transparența este văzută ca o boală care strică misterul puterii. Dacă toată lumea ar ști cum se împart banii și ce se semnează în spatele ușilor închise, unde ar mai fi farmecul de a fi „atoatecunoscător”?

*

În spatele ușilor masive din lemn de stejar roșiatic dincea mai amre clădire din MIticistan, într-un birou unde aerul mirosea a tutun ieftin și a ceară de sigiliu, stătea Conducătorul Suprem Balaurescu. O siluetă de o rigiditate sfințită de frică, îmbrăcată într-un costum de stofă aspră, gri-șobolan, croit parcă direct pe o statuie. Fața îi era cioplită în linii drepte, un bloc de granit pe care ridurile nu trădau nicio emoție, ci doar trecerea timpului administrativ. Ochii lui, de culoarea apei stătute, nu clipeau aproape niciodată. Putea să se prăbușească tavanul, să izbucnească o revoltă sub ferestre sau să fie raportată inundarea unui întreg district — Balaurescu nu făcea nici cel mai mic gest. Niciun mușchi nu-i tresărea pe obraz. Impasibilitatea lui era legenda pe care se sprijinea întreaga Babilonie.

Sub biroul său uriaș, ferite de privirile celor care veneau să tremure în fața lui, se aflau montate două butoane mari, unul alb și unul negru. Atât de simplu! Ele reprezentau singura formă de justiție, hazard și destin pe care țara o mai cunoștea. Oricine intra în birou, fie un ministru venit să raporteze dispariția misterioasă a bugetului pentru spitale, fie un cetățean adus cu forța, devenea instantaneu beneficiarul arbitrar al acestui sistem bipartit. Balaurescu nu asculta argumente juridice insipide, el măsura oamenii din priviri.

Dacă individul din fața lui îi părea, printr-un criteriu complet subiectiv și de neînțeles, „plăcut”, degetul gros al Conducătorului cobora lent pe butonul alb. În secunda următoare, în camera alăturată, un bec alb se aprindea pe panoul de comandă. Acolo, în penumbră, activau „cei din serviciile pe la spate”, executanții din umbră care tăiau și spânzurau în secret. Văzând lumina albă, aceștia redactau pe loc decretul cum că fericitul primea pe viață o distincție oficială și un salariu funcționăresc de excepție, echivalentul a cel puțin zece salarii minime pe economie, devenind peste noapte un aristocrat al sistemului.

Dacă însă cel din fața biroului avea o expresie neplăcută, o voce prea stridentă sau pur și simplu purta o cravată greșită, degetul lui Balaurescu apăsa butonul negru. Becul corespondent se aprindea dincolo de perete, iar „băieții din spate” treceau la acțiune. Sentința era necruțătoare. O sancțiune financiară instantanee de cel puțin zece salarii minime. Iar în această țară, unde birocrația era o capcană mortală, dacă nefericitul nu achita suma pe loc, în acea secundă, era târât direct pe ușa din spate către lagărele de muncă silnică fără rost,  o condamnare pe viață la săpat șanțuri care a doua zi se astupau la loc de altul ca el.

Cu toate acestea, Balaurescu nu era un dictator clasic, menținut doar prin teroarea armată. El înțelegea mecanismul subtil al puterii într-o țară a harababurii. Supraviețuirea lui politică depindea exclusiv de „consumatorii” țării — acei oameni simpli, milioanele de cetățeni zdrobiți care nu făceau parte din aparatul birocratic și care priveau spectacolul puterii de la distanță. Cât timp Balaurescu reușea să-i impresioneze prin duritatea lui de fațadă, cât timp poporul vedea în el acea forță rigidă capabilă să strivească ocazional chiar și un mare birocrat cu o simplă apăsare de buton, „consumatorii” îl acceptau. Îl priveau ca pe o forță a naturii: imprevizibil, periculos, dar absolut fascinant.

*

În nomenclatorul faunei sociale din Miticistan, locuitorul de rând nu mai aparținea demult ramurii Homo sapiens. Evoluția, sau mai degrabă o mutație regresivă unică în istoria speciilor,  dăduse naștere unei noi verigi, ce numită Homo bureaucraticus decoratus, o rasă stranie în care mentalitatea prostească obținuse o victorie totală asupra biologicului. Spre deosebire de alte ecosisteme unde birocrația era doar o tumoare pe corpul statului, în Miticistan ea devenise însăși genetica locului. Acolo nu existau simpli funcționari. Printr-un miracol al selecției artificiale, fiecare exemplar, de la cel care punea ștampila pe aerul respirat până la cel care arhiva tăcerea, poseda titluri pompoase și înalte distincții, precum „Inspector Principal de Clasa I cu Cunună de Lauri” sau „Comandor al Ordinului pentru Amânare Stăruitoare”.

Anatomia mitistanezului se remodelase grosolan pentru a servi exclusiv funcției de birou. Picioarele i se atrofiaseră, scurte și curbate, adaptate perfect formei scaunelor capitonate, făcându-l incapabil de o mișcare rectilinie; se deplasa doar în cerc sau dintr-un birou în altul, strângând mereu o mapă în brațe ca pe un scut împotriva realității. Degetul său arătător dezvoltase o calozitate osoasă, o adevărată gheară capabilă să aplice ștampile cu o viteză de trei tasări pe secundă, în timp ce palma dreaptă rămăsese curbată permanent în formă de căuș, reflex biologic bizar care îi permitea să simtă prezența unui dosar sau a unui stimul financiar chiar și pe întuneric. Plămânii săi nu mai cereau oxigen pur, ci învățaseră să filtreze praful de arhivă și vaporii de cerneală uscată, iar pielea îi căpătase o nuanță pergamentată, de un galben-dosar nuanțat, imună la lumina soarelui pe care o evita instinctiv.

În cutia craniană a mitistanezului, sinapsele nu mai transportau impulsuri logice, ci rânduri de ordonanțe și paragrafe legislative contradictorii. Pentru el, un fapt real nu exista dacă nu era trecut pe o foaie purtătoare de timbru fiscal, iar dacă realitatea contrazicea dosarul, secreta instantaneu o stare de indignare agresivă. Specia comunica prin strigăte teritoriale specifice cum ar fi acela că „Nu e de competența mea!” sau „Ghișeul s-a închis pentru inventar!”, sunete folosite pentru a respinge „consumatorii” naivi care chiar aveau nevoie de ceva. Mândria lor supremă rămânea însă podoaba exterioară Fiecare exemplar își purta decorațiile turnate în alamă ieftină direct peste pieptul bombat de mândrie administrativă, hrănindu-se nu cu calorii, ci cu iluzia importanței proprii. Un mitistanez de rând ar fi preferat oricând să moară de foame purtând titlul de „Coordonator Suprem al Cozilor la Ghișeu” decât să trăiască liber, dar lipsit de o funcție publică decorată – produsul finit al unei lumi în care prostia solemnă fusese ridicată la rang de constituție biologică.

*

Nepotul adormise de mult, poate chiar de la începutul poveștii, dar eu am continuat până la capăt, atât cât am înțeles eu din cele ce se întâmplă. Am făcut-o, așa cum ar fi făcut-o un miner proaspăt restructurat, victimă colaterală a unei schimbări de regim politic, sau cum i se mai spune la nebunia aia de dezordine, care se numește oficial ordine. Da se numește ”ordine”, dar nu ai ce face căci cuvintele sunt în fond rezultatul unei decizii luate de alții. Omul nostru e conștient că și-a pierdut pe veci locul de muncă și siguranța financiară a familiei sale, dar se încăpățânează să mai dea odată cu târnăcopul, doar, doar, va găsi blestemata aia de piatră prețioasă de care îi spuse bunicul său. O face în fiecare zi, până va găsi lacătul pus pe ușa minei de vreun lichidator, unul din aceia ce ia comision din simplul fapt că privește cum banii merg din buzunarul unuia în cel al altuia. 

Nestematul ăla era singurul lucru care îl va scoate din mocirla în care a ajuns și așa era la orice calcul economic mai detaliat sau mai generalist, orice economist ar face asta. Dar minerul nostru, fiindcă se și apropia  de vârsta senectuții, era obligat acum nu numai să depună efort fizic în găsirea nestematului prin toate galeriile minei, ci să-l caute mai ales după un plan sistematizat făcut cu mintea sa. Să excludă de la căutarea culoare subterane, orizontale sau înclinate, săpate pentru extragerea minereului, prin care a mai fost măcar odată, sau care erau intens circulate Trebuia să meargă într-un loc nou, pe care el era singurul în măsură să îl descopere, ca rezultat al experienței sale. Nu cum că ar fi avut neapărat o experiență mai vastă decât alți mineri de vârsta sa, ci fiindcă trebuie să aibă curajul să caute în locuri în care alții nu am căutat. Dar vai, labirintul subteran era fără capăt și orice loc nou descoperea, era o altă intersecție spre altele asemenea locuri noi. 

Rătăcind așa, era acum într-o galerie întunecată, una foarte veche, practicată după anul 1900. În față i-a apărut mirosul de stâncă umedă, praf de cărbune, zgomot de târnăcoape al colegilor și zeci de lămpi cu carbid agățate de stâlpii de lemn sau de sepcile minerilor, fâsâind încet și lăsând în urmă un miros specific, amestecat cu fumul lămpilor cu benzină. Redescoperă lumea dură din tinerețea sa, în care viața depindea literalmente de o bucățică de sită de sârmă care proteja flacăra lămpi speciale.

Căutând așa prin întuneric, deodată muntele a început să „vorbească” . Galeria era susținută de grinzi groase din lemn și aceștia au început să trosnească și să crape ca niște focuri de armă.  Vocea muntelui creștea în intensitate, iar șoarecii speriați au luat-o la goană. Din tavan a început să curgă praf fin și pietre mici, apoi a fost martor la prăbușirea tavanului peste oameni și utilaje într-un zidul negru de praf. Tăcere cenușie. I-a „prins muntele” pe toți, dar el acolo în capăt de galerie, nu simți decât o liniște profundă și o căldură ușoară. Când a înțeles ce se întâmplă, instantaneu fiecare fir de păr de pe pielea sa luă o poziție perfect verticală. Întorcând capul, văzu lângă el pe Sfânta Barbara și odată cu ea toți sfinții și pe Cel ce îi poartă pe toți aceștia.

Dumnezeu a făcut din pământ toate fiarele câmpului și toate păsările cerului și le-a adus la om, ca să le numească; și orice nume pe care îl va da omul fiecărei viețuitoare, acela va rămâne. Omul a dat atunci nume tuturor animalelor sălbatice, păsărilor cerului și tuturor fiarelor câmpului.  Dumnezeu a mai spus și că Dumnezei suntem toți și deci fiecare din noi dăm nume la orice altceva apare în fața simțurilor noastre, dar chiar și în fața minții noastre. Atunci a înțeles că poate numi piatra asta zgâriată de târnăcop,  diamant și așa va fi de aici înainte. Apoi acest ”de-aici înainte” are un singur înțeles posibil, ca timp al său,timp  pe care el în poate lua pe tot deodată, străbate de la început la sfârșit și de la sfârșit la început, sau poate parcurge fiecare bucățică din el, după cum voiește. Să poți așeza toată lumea ta precum dorești și să le dai la toate timpul  lor,  aici e marea revelație. Acum va ieși să le spună tuturor cum poți obține diamantele și de cât timp ai nevoie pentru aceasta. Le va spune cum să facă noile cuvinte, care le vor permite să folosească acest procedeu. Ar părea pentru început dificil, căci în cele din urmă toți vor dori ca totul să fie transformat în diamant, doar că asta e de fapt ușor, căci toate sunt deja diamante și nu trebuie decât ca noi să observăm asta.

Brusc ușa se deschise, în prag apăru nervoasă bunica, care șoptea printre dinți ceva de genul: ”Nu ați auzit când v-am chemat la masă!”. Am realizat că se făcuse ora prânzului. Îmi luai nepotul și plecarăm spre bucătărie, unde supa fierbinte a umplut aerul micii încăperi.