Justiția în adidași cu luminițe

de Cecilia Traianela Corundeanu

Tratatul de la Târgu-Frumos  din 2031 schimbase definitiv arhitectura sistemului judiciar. Dupǎ ce s-a constatat că procesele civile durau câte două decenii, pronunțarea în cel mai simplu caz ani la rând, iar dosarele de grănițuire și ieșire din indiviziune generau mai multă ranchiună decât Războiul de Răzbunare de o Sută de Ani, Guvernul a luat o decizie radicală. A decis înființarea de  Tribunalele de Copii.

Logica din spatele Reformei era imbatabilă. Copiii de școală primară au sufletul curat, cred cu o religiozitate neclintită în regulile afișate pe perete, nu sunt obosiți de drumurile grele ale vieții și — cel mai important — sunt incoruptibili. În plus, statutul lor era de neegalat. Aveau salarii de încadrare care le depășeau de treizeci de ori pe cele ale părinților, iar legea le garanta ieșirea la pensie imediat după absolvirea facultății, care nici măcar nu era obligatoriu să o mai facă.

De ce să încerci să mituiești un magistrat de opt ani? Cu ce? Cu bani? Avea deja propriul card de debit pe care îi intrau lunar sume impresionante, din care își cumpăra singur cele mai scumpe seturi Lego, console de ultimă generație și drone de pluș fără să mai ceară vreun leu de la cineva. Cu dulciuri? „Vă rog, domnule avocat, am diabet sintetic de la prea multă înghețată cu foiță de aur, încercați cu o excepție de necompetență materială”, ar fi răspuns orice judecător de clasa a II-a.

În dimineața zilei de marți, la completul C4 – Litigii Comunitare și Vecinătate din cadrul Judecătoriei de Primară, prezida micul Domnul Judecător Matei Popescu, elev în clasa a III-a B. Purta o robă neagră croitǎ pe măsură, sub care i se zăreau adidașii cu luminițe intermitente la fiecare mișcare de picioare de sub catedră.

Lângă el, grefiera Daria (clasa I-a, secția germană) bifa prezența dintr-un glosar cu stickere sclipitoare.

— Să înceapă ședința! a strigat grefiera Daria, lovind de masă o ciocănitoare de lemn care scotea un sunet pițigăiat. Cine face gălăgie primește bulină neagră și stă cu fața la perete!

Pe băncile reclamanților stăteau doi bărbați la cincizeci de ani, ambii roșii la față, transpirați și gata să se strângă de gât. Era vorba despre celebrul dosar Ionescu v. Popa, un conflict sângeros privind un gard din plăci de beton și crengile unui nuc care treceau de pe o proprietate pe alta.

A intrat în sală domnul avocat dr. Costache, un veteran al baroului, ajustându-și ochelarii cu vădită emoție. Să pledeze în fața unui magistrat care încă își mai punea întrebări dacă Moș Crăciun este persoană fizică sau juridică era cel mai greu examen al carierei sale.

— Cu îngăduința dumneavoastră, Onorată Instanță… a început avocatul Costache, înclinându-se adânc. Reclamantul Ionescu solicită obligarea pârâtului Popa la tăierea crengilor nucului, întrucât umbra acestora împiedică fotosinteza roșiilor sale din soiul Inimă de Bou…

Judecătorul Matei a ridicat o mână mică. Luminile de la adidași au pâlpâit în roșu și albastru.

— Stați așa, domnu’ avocat. Unde e regula?

— Poftim? a clipit perplex avocatul.

— Regulamentul! Aici pe perete, la Punctul 4, scrie clar: „Cine împarte, parte își face, dar cine strică pomul altuia când e verde primește pedeapsă și nu are voie la tobogant trei zile”. Ați citit afișul din hol?

— Domnule Judecător, noi vorbim de Codul Civil, articolul 613…

— Mie nu-mi pasă de Codul Civil dacă nu e afișat public în curtea școlii! a decretat micul magistrat, luând o gură din sucul de măr cu paiul. Regula e simplă și trebuie să fie corectă pentru toată lumea. Pârâtule Popa, e adevărat că nucul tău face umbră la roșii?

Domnul Popa s-a ridicat dintr-o dată, încercând o tactică murdară de seducție emoțională:

— Domnule Judecător… dacă doriți, am adus pentru instanță o pungă de pufuleți cu surprize… din cei scumpi, importați…

Sapa de lemn a grefierei Daria a lovit masa de trei ori cu o furie oarbă.

— Încercare de corupere! a strigat Daria, privindu-l cu un dispreț suveran. Domnule Popa, Judecătorul Matei își cumpără singur fabrica de pufuleți dacă vrea, din salariul pe luna trecută! Să vă fie rușine! Pufuleți?! Vă credeți la grădiniță?!

Popa s-a prăbușit pe bancă, galben la față. Ştia că fusese prins.

— Bun, a spus Judecătorul Matei, sprijinindu-și bărbia în pumni și privind țintă la cei doi adulți. Ați venit aici pentru că vă purtați ca niște copii mici, dar fără să aveți mintea noastră. Deci, soluția este următoarea și este definitivă și executorie:

Instanța s-a lăsat într-o tăcere solemnă.

— Unu: Pârâtul Popa este obligat ca în fiecare zi de marți să-i dea reclamantului Ionescu jumătate din nucile care cad pe jos. Dacă nucile cad pe gard, se împart frățește, una mie, una ție, una mie, una ție.

Doi: Reclamantul Ionescu este obligat să-i dea pârâtului Popa trei roșii Inimă de Bou pe săptămână, pentru că umbra nucului le face mai zemoase. Am citit eu pe internet.

Trei: Pentru că v-ați certat ca niște nespălați pe mâini, amândoi veți sta zece minute de mânuță în mijlocul sălii și vă veți cere iertare spunând ‘Iartă-mă, prietene, am fost un căpcăun’.

— Dar, Onorată Instanță! a răcnit avocatul Costache. Această soluție nu are niciun temei de drept! Este o aberație juridică!

Judecătorul Matei s-a uitat la ceasul său inteligent cu ecran tactil.

— Domnu’ avocat, dacă mai comentați, vă pun să faceți douăzeci de genuflexiuni și vă confisc și cariocile din servietă. Ședința s-a terminat! Mergem în pauza mare, că au adus croissante la tonetă.

Micul magistrat a bătut din palme, adidașii i-au sclipit într-un verde victorios, iar cei doi giganți la cincizeci de ani, spășiți și neavând ce să facă în fața unei autorități absolut imaculate și financiare de neatins, s-au prins de degetele mici și au început să-și ceară scuze sub privirea severă a Darii, care le nota frazele pe un caiet dictando cu copertă cu unicorni.

Justiția prevalase din nou. Simplă, incoruptibilă și cu gust de suc de mere.