Tăiatul frunzelor la câini, este o îndeletnicire extrem de obositoare – de Gheorghe Șarcani

A tăia frunze la câini, este o expresie cu sensul de a pierde timpul în mod inutil, a face ceva fără sens sau a vorbi fără a spune nimic relevant.

Sintagma sugerează o acțiune absurdă și lipsită de logică. Cui i-ar veni ideea să taie frunze pentru a le da la câini, când aceștia nu mănâncă frunze? Este o metaforă pentru o muncă sau o activitate total neproductivă.

Exemple de utilizare ar fi: „Nu mai sta degeaba și nu mai tăia frunze la câini, hai să terminăm proiectul ăsta.”, „Am ascultat discursul lui, dar sincer, a tăiat frunze la câini. Nu am înțeles nimic concret.” sau de ce nu „După ce au discutat o oră, și-au dat seama că de fapt au tăiat frunze la câini și nu au ajuns la nicio concluzie.”.

În cele mai înalte sfere ale puterii, departe de realitățile concrete ale societății, expresia „a tăia frunze la câini” capătă o dimensiune aproape instituțională. Ea nu mai este o simplă figură de stil pentru o acțiune inutilă, ci devine însăși rațiunea de a fi a unui aparat birocratic complex. Aici, scopul nu este eficiența sau producția de valoare, ci crearea constantă de activitate, o agitație perpetuă care să justifice salariile exorbitante și, mai ales, o infinitate de sporuri ce sfidează logica.

Birocrații de la centru, acești „maestri ai frunzelor”, inventează cu o fervoare neobosită noi proceduri, noi formulare și noi statistici. Fiecare nouă inițiativă nu rezolvă o problemă reală, ci creează un nou ciclu de raportări, analize și ședințe. Este o muncă de Sisif, unde piatra este înlocuită de un munte de documente, al cărui singur scop este să demonstreze că efortul depus „merită” remunerația. Sub masca seriozității și a importanței, se ascunde o activitate profund sterilă, un teatru al productivității menit să impresioneze publicul și, mai ales, să legitimeze cererile financiare.

În acest univers, „tăiatul frunzelor” se manifestă prin sporuri cu nemiluita. Sporul pentru stat pe scaun nu este o glumă, ci o recunoaștere a efortului de a rămâne imobil într-un birou, adăugându-se la paradoxul „sporului pentru mișcare”, care recompensează deplasările strict necesare pentru a îndeplini sarcinile de „tăiat frunze”. Extravaganța merge și mai departe: spor pentru vizionarea televiziunii, justificat prin „monitorizarea presei”, sau spor pentru mese copioase la restaurant, considerate esențiale pentru „întâlniri protocolare”. Aceste privilegii nu sunt o recompensă pentru performanță, ci o formă de auto-perpetuare a sistemului, unde fiecare acțiune, oricât de banală, este transformată într-un pretext pentru a cere mai mult de la pușculița unde toți își țin banii. Dar ce e rău în asta dacă orice bănuț din ea a fost strâns ca urmare a unei hotărâri luată de chiar el sau de colegul lui? 

Contrar aparențelor, îndeletnicirea de a „tăia frunze la câini” nu este una ușoară sau relaxantă. Dimpotrivă, este o activitate mentală extrem de obositoare, repetitivă și continuă, care transformă mintea într-o mașinărie ce funcționează în gol. Este o muncă epuizantă, ce necesită un efort uriaș de concentrare pe sarcini insignifiante, iar acest efort merită un spor pe măsură, un „spor pentru tăiat frunze la câini”.

Mintea birocratului devine captivă în carapacea rigidă a dosarului din fața sa. Aici, nu e loc de creativitate, de gândire critică sau de viziune pe termen lung. Mintea este redusă la o buclă infinită în care doi neuroni intră în vrie: unul identifică un nou regulament, iar celălalt inventează un nou formular sau un nou rând într-un tabel statistic. Este un proces mecanic, lipsit de satisfacție, care macină spiritul și provoacă o oboseală mai profundă decât munca fizică.

Repetitivitatea sarcinilor, lipsa de impact real și inutilitatea evidentă a muncii duc la o stare de epuizare mentală cunoscută sub numele de burnout birocratic. Fiecare zi este o clonă a celei precedente. Fiecare decizie este o aplicare monotonă a unor norme absurde. Fiecare tabel completat este o nouă foaie de frunză tăiată, care nu va hrăni pe nimeni. O astfel de existență este extrem de solicitantă. Pentru a rezista, este nevoie de o formă de auto-convingere că totul are un sens, o iluzie întreținută prin sporuri și beneficii care recompensează efortul de a rămâne angrenat într-un mecanism absurd.

Sporul pentru „tăiat frunze la câini” nu este doar o altă indemnizație, ci o recunoaștere a sacrificiului psihologic extrem. Este prețul plătit pentru a menține iluzia productivității, pentru a ține mintea ocupată cu nimic și pentru a justifica o existență profesională care, în esență, este o continuă irosire de timp, energie și inteligență.