de Simionică Bujor
În opera sa monumentală, Originile ordinii politice: De la timpurile preumane până la Revoluția Franceză, Francis Fukuyama analizează modul în care sistemul de informatori sau denunțarea anonimă, a fost un instrument esențial în consolidarea statului chinez timpuriu, în special în timpul dinastiilor Qin și Han.
Fukuyama argumentează că statele Legaliste, precum statul Qin, au reușit să construiască o birocrație centralizată și puternică, capabilă să guverneze un teritoriu vast, prin depășirea structurilor sociale tradiționale, cum ar fi familiile extinse și clanurile. Aceste rețele de rudenie reprezentau adesea un obstacol în calea autorității statale, deoarece loialitatea față de familie era mai puternică decât loialitatea față de stat.
Sistemul de informatori a fost un pilon al filozofiei Legaliste, care susținea că oamenii sunt prin natura lor egoiști și că ordinea poate fi menținută doar printr-un set de legi stricte, aplicate cu rigurozitate. Informatorii erau un mecanism de aplicare a acestor legi, care permitea statului să supravegheze direct populația, fără a se baza pe elitele locale sau pe șefii de clan.
Acest sistem a avut mai multe funcții critice. În aplicarea legii, informatorii raportau infracțiunile, evaziunea fiscală și neîndeplinirea sarcinilor militare. Apoi la neutralizarea clanurilor ajutau prin încurajarea denunțării reciproce, statul a slăbit coeziunea socială a grupurilor de rudenie, asigurându-se că puterea centrală rămânea supremă. Informatorii au consolidat centralizarea puterii, prin aceea că au permis statului să colecteze taxe și să mobilizeze forța de muncă și armata în mod eficient, direct de la indivizi, ocolind structurile de mediere tradiționale.
Potrivit lui Fukuyama, succesul acestei abordări a permis Chinei să construiască un stat birocratic cu mult timp înaintea Occidentului. Totuși, acest model a avut și dezavantaje majore, în special în ceea ce privește apariția statului de drept, care a fost inhibată de un sistem politic bazat pe control și supraveghere totală.
Sistemul de informatori din China Legalistă nu era o rețea de spioni organizată, ci mai degrabă un mecanism coercitiv de supraveghere reciprocă, aplicat la nivelul întregii populații. Scopul său era de a sparge loialitățile față de familie și clan și de a le subordona complet loialității față de stat.
Sistemul era conceput pentru a fi universal și omniprezent. În loc să aibă o mână de informatori oficiali, statul a făcut din fiecare individ un potențial informator. Legile Legaliste prevedeau pedepse severe pentru cei care eșuau să denunțe o infracțiune. Astfel, fiecare cetățean era pus în poziția de a alege între a-și proteja familia/vecinii și a se proteja pe sine de pedeapsă. Această universalitate a transformat societatea într-o masă atomizată, controlată direct de stat.
Sistemul nu încuraja munca în echipă între informatori. Dimpotrivă, se baza pe un principiu brutal numit responsabilitate colectivă sau vinovăție comună (în chineză, lianzuo). Populația era organizată în grupuri de cinci sau zece familii și toți membrii unui grup erau considerați responsabili pentru acțiunile fiecărui membru. Dacă un singur membru al grupului comitea o infracțiune și un alt membru nu-l denunța, întregul grup era supus pedepsei. Singura modalitate de a evita pedeapsa era să-l denunți pe infractor.
Astfel, „colaborarea” dintre indivizi era, de fapt, o denunțare forțată, un act de supraviețuire. Oamenii erau nevoiți să devină informatori unii împotriva altora pentru a nu fi pedepsiți pentru tăcere. Acest sistem a permis statului Qin să colecteze eficient taxe și să mobilizeze forța de muncă, dar a avut costul distrugerii relațiilor sociale bazate pe încredere și a inhibării dezvoltării unui stat de drept bazat pe drepturile individuale.
Francis Fukuyama prezintă acest mecanism ca fiind cheia prin care statul chinez a reușit să surclaseze puterea clanurilor și să devină o autoritate centrală incontestabilă, cu mult timp înaintea oricărui stat european.
Fukuyama explică un sistem de „responsabilitate mutuală” în care gospodăriile erau grupate câte 5 și 10 și se supravegheau reciproc; neraportarea unei infracțiuni era pedepsită extrem de dur, iar denunțătorii erau răsplătiți ca pentru un cap de inamic luat pe câmpul de luptă. El notează explicit că „o versiune a acestui sistem a fost reînviată în dinastia Ming ca sistemul bao-jia” (The Origins of Political Order: From Prehuman times to the French Revolution 2011, cap. 7, ed. 2011, ~pp. 174–176).
În episodul despre împărăteasa Wu, Fukuyama scrie că ea „a pus pe picioare o rețea de spioni și informatori” răsplătiți pentru denunțări și a folosit o poliție secretă implicată în execuții extrajudiciare (op. cit. cap. 20, ~p. 420). Acesta e un exemplu limpede de rețea de informatori care lucra pentru suveranul aflat la vârf. Deși pasajele de mai sus din Fukuyama arată clar practicile de supraveghere și delatori, tradiția instituțională chineză a avut și Censoratul (yushitai/duchayuan), corp de cenzori cu acces direct la tron, care monitoriza oficialii și raporta direct împăratului.
*
Ideile ”mărețe” fabricate în China, evident că au fost preluate și în țările ”prietene”, nu neapărat și vecine. S-a descoperit rapid că a face bani mulți fără mare efort, presupune să stai pe o funcție cât mai sus și la fel ca să obții un fals prestigiu. Nu în funcțiile puține cele extrem de expuse de la chiar vârf, căci acolo trebuie așezată o păpușă bine ferchezuită, ci în cele de colectare, sau care permit afaceri cu banii tuturor.
Informatorii Securității din România comunistă (1948-1989) au reprezentat și ei o componentă esențială a sistemului de supraveghere și represiune al regimului. Securitatea, poliția politică a Partidului Comunist Român (PCR), a construit o rețea vastă de informatori pentru a controla societatea și a elimina orice formă de opoziție. Iată o sinteză detaliată despre acest subiect, bazată pe informațiile disponibile:
Conform datelor publicate de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), între 1948 și 1989, Securitatea a recrutat aproximativ 650.000 de colaboratori, dintre care peste 200.000 în ultimul deceniu al regimului (1980-1989), reprezentând o treime din total. În 1989, anul Revoluției, s-au înregistrat peste 25.000 de recrutări noi. (https://romania.europalibera.org/a/informatori-securitate-statistica-cnsas/33102797.html); (https://www.libertatea.ro/stiri/cati-informatori-a-racolat-securitatea-in-romania-comunista-portretul-ideal-de-colaborator-sincer-si-loial-atasat-de-organele-noastre-5232903); (https://ziare.com/securitate-comunista/informatori-securitate-cnsas-1891588).
Informatorii proveneau din toate categoriile sociale: intelectuali (15,3%), funcționari și tehnicieni (25,9%), muncitori (16,4%), țărani (30,2%) și chiar minori, recrutați în mod sistematic, mai ales în anii ’80. Aproximativ 59% dintre informatori erau foști legionari, reflectând interesul Securității pentru controlul grupurilor percepute ca ostile.(https://www.mediafax.ro/editorialistii/istoria-fara-perdea-nicolae-ceausescu-securitatea-a-fost-un-cal-naravas-pe-care-n-a-stiut-nimeni-sa-l-calareasca-19417932); (https://www.mediafax.ro/social/istoria-fara-perdea-in-1989-securitatea-si-partidul-si-au-asigurat-viitorul-in-romania-isi-impart-puterea-informatorii-minori-la-dreapta-si-colegii-lor-utecisti-la-stinga-19734682); (https://www.mediafax.ro/editorialistii/istoria-fara-perdea-nicolae-ceausescu-securitatea-a-fost-un-cal-naravas-pe-care-n-a-stiut-nimeni-sa-l-calareasca-19417932).
Eecrutarea se făcea prin diverse metode, cum ar fi șantaj, promisiuni de avantaje (ex. acces la educație, loc de muncă, pașapoarte), constrângere sau, în unele cazuri, colaborare voluntară din convingere ideologică sau oportunism. Unele persoane refuzau colaborarea, de exemplu, în 1968, 1.635 de persoane au refuzat categoric să devină informatori. (https://www.mediafax.ro/editorialistii/istoria-fara-perdea-nicolae-ceausescu-securitatea-a-fost-un-cal-naravas-pe-care-n-a-stiut-nimeni-sa-l-calareasca-19417932 )
Informatorii furnizau informații despre activități sau atitudini considerate „potrivnice” regimului, cum ar fi criticile la adresa conducerii PCR, ascultarea posturilor de radio precum Europa Liberă sau Vocea Americii, intenții de emigrare, apartenența la culte religioase neaprobate sau comentarii negative despre nivelul de trai. (https://www.libertatea.ro/stiri/cati-informatori-a-racolat-securitatea-in-romania-comunista-portretul-ideal-de-colaborator-sincer-si-loial-atasat-de-organele-noastre-5232903) ; (https://ziare.com/securitate/ce-turnau-romanii-la-securitate-1989-delatiuni-frivole-1753836 )
Notele informative, scrise sau verbale, erau consemnate de ofițeri de Securitate și duceau deseori la anchete, arestări, hărțuiri sau internări abuzive în spitale psihiatrice pentru cei vizați. (https://www.mediafax.ro/editorialistii/istoria-fara-perdea-nicolae-ceausescu-securitatea-a-fost-un-cal-naravas-pe-care-n-a-stiut-nimeni-sa-l-calareasca-19417932 ); (https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/o-scurta-istorie-a-comunismului-din-romania-600047.html )
Intelectualii, clericii, medicii, artiștii și studenții erau categorii intens supravegheate. De exemplu, peste 8.500 de informatori proveneau din sectorul educației, iar circa 4.200 erau membri ai clerului. (https://en.wikipedia.org/wiki/Securitate )
Unele cazuri de colaboratori au devenit publice după 1989, datorită arhivelor CNSAS. De exemplu, Constantin Bălăceanu-Stolnici (nume de cod „Laurențiu”) a fost acuzat că a furnizat informații despre pacienți străini, legionari și chiar Regele Mihai. Nicolae Corneanu, fost mitropolit, a recunoscut colaborarea, dar a susținut că nu a făcut rău nimănui. (https://infocultural.eu/informatori-ai-securitatii-topul-celor-mai-cunoscute-cazuri/); (https://infocultural.eu/informatori-ai-securitatii-topul-celor-mai-cunoscute-cazuri/ )
Alte cazuri implicau delațiuni frivole, precum raportarea unor activități banale (ascultarea muzicii, vizionarea de filme noaptea), care totuși aveau consecințe grave pentru cei vizați. (https://ziare.com/securitate/ce-turnau-romanii-la-securitate-1989-delatiuni-frivole-1753836 )
După Revoluția din 1989, o parte din arhivele Securității au fost transferate către CNSAS, înființat în 1999, pentru a gestiona accesul la dosarele fostei poliții politice. Cu toate acestea, multe dosare sunt incomplete, fie din cauza distrugerii sau sustragerii lor în decembrie 1989, fie pentru că au rămas în posesia altor instituții, precum Serviciul Român de Informații (SRI) sau Serviciul de Informații Externe (SIE).
(https://romania.europalibera.org/a/cnsas-la-35-de-ani-de-la-revolutie/33162486.html);
(https://romania.europalibera.org/a/cnsas-la-35-de-ani-de-la-revolutie/33162486.html )
De exemplu, dosare importante, precum cel cu numele de cod „Duduia” (referitor la bunurile Regelui Carol al II-lea), sunt incomplete sau lipsesc cu desăvârșire. (https://romania.europalibera.org/a/cnsas-la-35-de-ani-de-la-revolutie/33162486.html )
CNSAS a deconspirat mii de colaboratori, fie din oficiu, fie la cerere, prin verificarea dosarelor și trimiterea cazurilor în instanță. În 2025, de exemplu, Curtea de Apel București a pronunțat o decizie privind calitatea de colaborator a lui Gheorghe Vizitiu, fost agent vamal. (https://www.libertatea.ro/stiri/cati-informatori-a-racolat-securitatea-in-romania-comunista-portretul-ideal-de-colaborator-sincer-si-loial-atasat-de-organele-noastre-5232903 )
Accesul la arhive a fost întârziat și limitat, parțial din cauza continuității unor foști securiști sau colaboratori în poziții de putere după 1989. Istoricul Marius Oprea a subliniat că SRI a raportat cifre inexacte despre numărul informatorilor (ex. 136.000 de informatori activi în 1989, deși CNSAS a indicat cifre mai mari pentru anii ’70-‘80).
Dosarele incomplete sau lipsă au făcut dificilă clarificarea tuturor cazurilor de colaborare, ceea ce a alimentat speculații și controverse.
Foarte puțini foști informatori sau ofițeri de Securitate au fost condamnați pentru faptele lor din perioada comunistă. Istoricul Marius Oprea a identificat peste 400 de suspecți de tortură și asasinate, dar niciunul nu a fost pedepsit, condamnarea comunismului fiind folosită mai degrabă în scopuri politice decât juridice.
(https://hotnews.ro/le-monde-oameni-legati-de-fostul-regim-comunist-conduc-si-astazi-romania-742215 )
În cazuri rare, instanțele au constatat calitatea de colaborator al Securității, dar aceasta nu a dus la condamnări penale, ci doar la recunoașterea oficială a colaborării. De exemplu, deciziile Curții de Apel București pot fi contestate la Înalta Curte de Casație și Justiție, dar nu implică pedepse.
În 2023, două instanțe au considerat că foști ofițeri de Securitate, responsabili pentru torturarea și uciderea unui disident în 1985, „doar își făceau datoria”, ceea ce a stârnit controverse privind reabilitarea regimului comunist.
România nu a implementat o lege a lustrației care să interzică foștilor colaboratori sau ofițerilor de Securitate să ocupe funcții publice după 1989. Astfel, mulți foști informatori sau securiști au continuat să dețină poziții influente în politică, presă sau administrație.
(https://hotnews.ro/le-monde-oameni-legati-de-fostul-regim-comunist-conduc-si-astazi-romania-742215 ); (https://www.dw.com/ro/securitatea-%25C5%259Fi-obsesiile-ei-intelectuale/a-17237464 )
De exemplu, persoane precum Dan Voiculescu (nume de cod „Felix”) au fost acuzate de colaborare, dar au rămas influente în postcomunism.
(https://www.dw.com/ro/securitatea-%25C5%259Fi-obsesiile-ei-intelectuale/a-17237464 )
CNSAS are rolul de a verifica candidații la funcții publice care aveau cel puțin 16 ani în 1989, pentru a stabili dacă au fost colaboratori. Cu toate acestea, procesul de deconspirare este lent și controversat, uneori folosit în dispute politice. De exemplu, acuzațiile că Nicușor Dan ar fi colaborat cu Securitatea au fost dezmințite de CNSAS. (https://romania.europalibera.org/a/cnsas-la-35-de-ani-de-la-revolutie/33162486.html);
(https://romania.europalibera.org/a/cnsas-la-35-de-ani-de-la-revolutie/33162486.html )
Lipsa pedepselor și continuitatea influenței foștilor colaboratori au contribuit la percepția că România nu a gestionat adecvat moștenirea comunistă, comparativ cu alte țări est-europene, precum Germania sau Polonia.
Informatorii din mediul universitar din România comunistă, inclusiv cei din facultățile de drept, au fost o parte semnificativă a rețelei Securității, având în vedere interesul regimului pentru controlul intelectualilor și al viitoarelor elite. Iată o analiză detaliată, concentrată pe acest segment, bazată pe informațiile disponibile:
Universitățile, în special facultățile de drept, erau considerate focare de gândire critică, dar și pepiniere pentru viitori funcționari, magistrați și lideri politici. Regimul comunist dorea să se asigure că aceste medii sunt loiale ideologiei Partidului Comunist Român (PCR). Facultățile de drept, care pregăteau juriști pentru aparatul de stat (procurori, judecători, avocați), erau sub supraveghere strictă, deoarece aceștia aveau acces la informații sensibile și influență asupra justiției regimului.
Securitatea recruta studenți prin șantaj (ex. amenințarea cu exmatricularea sau compromiterea dosarului personal), promisiuni de avantaje (burse, locuri în cămine, acces la examene) sau apeluri la „patriotism socialist”. Minorii (studenți sub 18 ani) erau și ei recrutați, mai ales în anii ’80. Profesori și cadre didactice erau vizați datorită influenței lor asupra studenților și accesului la cercuri intelectuale. Unii profesori colaborau voluntar, alții sub presiune (ex. amenințări la adresa familiei sau carierei). Probabil cei mai mulți ajungeau în astfel de funcții nu datorită carierei universitare, ci datorită acestei colaborări.
Informatorii din facultățile de drept erau solicitați să raporteze despre colegi sau profesori care exprimau opinii critice, ascultau posturi de radio străine (Europa Liberă, Vocea Americii), intenționau să emigreze sau aveau contacte cu străini.
Conform datelor CNSAS, peste 8.500 de informatori activau în sectorul educației, (În România există 41 de județe, plus municipiul București, care are un statut special, asemănător unui județ 202 / UAT), o parte semnificativă fiind în universități. Deși nu există cifre precise doar pentru facultățile de drept, acestea erau considerate prioritare, iar numărul colaboratorilor era proporțional cu importanța strategică a domeniului. În 1989, recrutările din mediul universitar au crescut, reflectând paranoia regimului Ceaușescu față de proteste sau disidență intelectuală.
Informatorii din facultățile de drept furnizau note despre atitudini anti-regim, cum ar fi comentariile critice despre Ceaușescu, PCR sau politica economică. Raportau contacte cu străini ce priveau studenții sau profesorii care interacționau cu diplomați, turiști sau rude din diaspora. Raportau activități „subversive” cum ar fi ascultarea posturilor de radio interzise, distribuirea de manifeste sau organizarea de cercuri de discuții private. Raportau comportamente personale, detalii despre viața privată, care puteau fi folosite pentru șantaj. Raportau pPlanuri de emigrare: Intenții de părăsire a țării, considerate trădare de regim. De exemplu, un informator putea raporta că un coleg a discutat despre grevele din Valea Jiului (1977) sau despre politica de raționalizare a alimentelor, ceea ce ducea la anchete sau exmatriculări.
Informațiile furnizate de informatori din facultățile de drept duceau la exmatriculări sau mutarea studenților la alte facultăți mai puțin prestigioase, anchete și arestări pentru „propagandă împotriva orânduirii socialiste”, hărțuirea profesorilor considerați neloiali, inclusiv prin retrogradări sau concedieri. În cazuri extreme, cei vizați erau internați abuziv în spitale psihiatrice sau condamnați la închisoare.
Printre cazurile notorii îl avem pe Constantin Bălăceanu-Stolnici (nume de cod „Laurențiu”): Deși mai cunoscut ca medic, a fost implicat în mediul academic și a furnizat informații despre cercuri intelectuale, inclusiv din zona juridică. Nicolae Corneanu, fost student la Drept înainte de a deveni cleric, a colaborat cu Securitatea, deși a susținut că notele sale nu au avut efecte grave. Alte cazuri implicau profesori de drept care raportau despre colegi sau studenți, dar multe astfel de dosare sunt incomplete sau nu au fost făcute publice.
Un student la Drept din București a fost raportat pentru că asculta Europa Liberă în cămin, ceea ce a dus la exmatricularea sa. Un profesor universitar a fost supravegheat pentru că discuta despre reforme juridice din Occident, fiind ulterior marginalizat în carieră.
Dosarele Securității referitoare la mediul universitar sunt păstrate în arhivele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS). Acestea includ note informative, rapoarte ale ofițerilor și angajamente de colaborare. Totuși, multe dosare din facultățile de drept sunt incomplete, fie din cauza distrugerii în decembrie 1989, fie pentru că au rămas în posesia SRI sau SIE. De exemplu, dosarele unor profesori influenți, care au continuat să ocupe poziții după 1989, sunt adesea greu accesibile.
CNSAS a deconspirat colaboratori din mediul universitar, dar procesul este lent. De exemplu, în 2025, cazuri precum cel al lui Gheorghe Vizitiu (nu direct legat de Drept, dar ilustrativ pentru proces) au fost analizate în instanță. Unele dosare sunt protejate din motive politice sau pentru că foști colaboratori au rămas în funcții publice.
Foarte puțini informatori din mediul universitar au fost condamnați. Deși CNSAS a identificat colaboratori, aceștia au fost rareori pedepsiți penal. Consecințele s-au limitat la deconspirarea publică. Astfel, numele unora au fost făcute publice, ceea ce a dus la pierderea reputației. Instanțe precum Curtea de Apel București au confirmat calitatea de colaborator, dar fără pedepse efective. De exemplu, niciun profesor de drept deconspirat nu a fost condamnat penal pentru colaborare, chiar dacă notele lor au dus la persecutarea colegilor sau studenților.
Mulți foști informatori din facultățile de drept au continuat să ocupe poziții importante ca judecători, avocați sau profesori după 1989, datorită lipsei unei legi a lustrației. De exemplu, persoane precum Dan Voiculescu (acuzat de colaborare) au avut cariere influente în postcomunism. Lipsa lustrației a permis ca foști colaboratori să influențeze sistemul juridic și educațional post-1989, ceea ce a generat critici privind tranziția incompletă a României.
Informatorii din facultățile de drept au jucat un rol crucial în supravegherea mediului universitar, raportând orice activitate percepută ca ostilă regimului comunist. Arhivele CNSAS oferă o imagine parțială a amplorii colaborării, dar dosarele incomplete și lipsa pedepselor au limitat responsabilitatea juridică. Mulți foști informatori au rămas nepedepsiți și au continuat să dețină poziții influente, ceea ce reflectă dificultățile României în gestionarea moștenirii comuniste.
Sistemul informativ din România comunistă era o rețea vastă și complexă, controlată cu o rigoare aproape obsesivă de către Securitate (Departamentul Securității Statului). Această rețea a funcționat ca principalul instrument prin care regimul a supravegheat și a controlat toate aspectele vieții publice și private.
A existat un serviciu de coordonare, și acesta era chiar principala instituție de forță a regimului: Securitatea. Funcțiile sale includeau nu doar represiunea politică, ci și spionajul intern și extern.
Securitatea era organizată pe direcții și servicii specializate. Fiecare direcție era responsabilă de un anumit domeniu (de exemplu, contraspionaj, supravegherea intelectualilor, bisericii, etc.). Acestea operau atât la nivel central, în București, cât și prin intermediul unor structuri teritoriale, cunoscute sub numele de „județene” sau „regionale”, care acopereau întreaga țară.
Informatorii nu erau o masă amorfă, ci o rețea ierarhizată, având o structură piramidală.
Baza piramidei era Informatorul (sursa). Acesta era nivelul cel mai de jos. Un informator, denumit oficial sursă de informații sau sursă, era o persoană recrutată care furniza informații despre activitățile, opiniile și relațiile altor cetățeni. Fiecare informator primea un nume conspirativ (nume de cod) și era instruit să culeagă informații specifice, pe care le transmitea oral sau în scris. Activitatea sa era strict secretă, iar informatorii nu cunoșteau, de regulă, alți informatori din rețea.
Nivelul Intermediar era reprezentat de Ofițerul de Legătură. Astfel, fiecare informator era gestionat de un ofițer de Securitate, numit ofițer de legătură sau ofițer de caz. Ofițerul era cel care planifica activitatea sursei, îi dădea misiuni, primea rapoartele și le sintetiza. El era puntea de legătură între baza rețelei (informatorul) și structura superioară a Securității. Un ofițer putea gestiona o rețea de zeci sau chiar sute de informatori, în funcție de specificul zonei sau al obiectivului său.
Vârful Piramidei era reprezentat de structurile de conducere ale Securității. Rapoartele sintetizate de ofițerii de legătură erau transmise în sus, pe linie ierarhică, către șefii de servicii, de direcții și, în cele din urmă, către conducerea centrală a Securității, inclusiv la șefii supremi ai regimului, precum Nicolae Ceaușescu.
Recrutarea informatorilor era un proces constant și divers, bazat pe o varietate de metode. Coerciția și șantajul era una dintre cele mai comune metode. Securitatea folosea adesea dosare incriminatoare (reale sau inventate) pentru a-i constrânge pe cetățeni să colaboreze. Unii oameni, în special în primii ani ai regimului, credeau sincer în ideile comunismului și au colaborat din convingere. Colaborarea putea aduce beneficii precum locuri de muncă mai bune, o locuință, permisiunea de a călători în străinătate sau alte favoruri. Unii oameni au devenit informatori pentru a-și proteja familiile sau pentru a evita încarcerarea.
Ofițerul se întâlnea cu informatorul în locuri predefinite, numite locuințe conspirative sau locuri de contact. Informatorul redacta rapoarte scrise, care erau semnate cu numele conspirativ și arhivate în dosarul de rețea al sursei. Securitatea îi supraveghea constant și pe propriii informatori pentru a se asigura că aceștia nu-și trădau misiunea sau nu își schimbau loialitatea.
În esență, sistemul a fost unul centralizat, extrem de eficient în a infiltra toate straturile societății românești, de la locul de muncă și școli până la familii și grupuri de prieteni. Această rețea vastă de informatori a creat un climat de suspiciune generală și de frică, care a permis regimului să se mențină la putere timp de decenii și apoi să continue cu o mutră umană.
Lustrația, în contextul României post-comuniste, se referă la un proces de identificare și eliminare din funcțiile publice a persoanelor care au colaborat cu fosta Securitate, poliția secretă a regimului comunist. Termenul provine din latinescul „lustratio”, care înseamnă purificare, și a fost folosit pentru a descrie măsurile menite să asigure tranziția către o democrație curată de influența fostului regim represiv.
Persoanele care au furnizat informații Securității, fie ca informatori, fie ca agenți, prin lustrație ar fi investigate, de obicei prin accesarea arhivelor fostei Securități gestionate de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS).
Cei găsiți vinovați de colaborare sunt, în teorie, împiedicați să ocupe poziții importante în instituții publice, politică, justiție sau presă, pentru a preveni perpetuarea influenței fostului regim.
Lustrația are și un scop simbolic, de a face dreptate victimelor regimului comunist și de a promova încrederea în noile instituții democratice.
În România, procesul de lustrație a fost controversat și incomplet. Legea lustrației (Legea nr. 187/1999) a fost adoptată târziu și aplicată inconsistent, din cauza opoziției politice, a complexității dosarelor și a lipsei de voință politică. CNSAS a avut un rol central în verificarea colaborării cu Securitatea, dar deciziile sale au fost adesea contestate sau ignorate. De asemenea, au existat dezbateri intense despre cine ar trebui lustrat (de exemplu, doar informatorii activi sau și cei constrânși) și despre echilibrul între dreptate și reconciliere.
Astfel, lustrația a rămas un subiect sensibil, reflectând dificultățile României de a-și confrunta trecutul comunist și de a stabili responsabilități clare pentru colaborarea cu Securitatea.
Informatorii Securității au fost o piesă centrală în mecanismul de control al regimului comunist, cu o rețea extinsă care a pătruns în toate straturile societății. După 1989, arhivele CNSAS au dezvăluit amploarea colaborării, dar dosarele incomplete și lipsa unor condamnări efective au limitat justiția tranzițională. În ciuda eforturilor de deconspirare, mulți foști informatori și ofițeri de Securitate au rămas nepedepsiți, iar influența lor s-a perpetuat în postcomunism. Procesul de clarificare a acestui trecut rămâne incomplet, iar dezbaterile continuă să fie marcate de controverse și nostalgii legate de regimul comunist.
(https://romania.europalibera.org/a/cnsas-la-35-de-ani-de-la-revolutie/33162486.html )
Această continuare a activității a fost permisă mai cu seamă prin lipsa lustrației, dar niciodată nu e prea târziu, deși să fim sinceri ea nu va fi făcută niciodată. Ei și odraslele lor sunt printre decidenți și greu să convingi pe cineva să-și taie mâna fără un motiv bine stabilit. Acum motivele au plecat dintre noi și poate tocmai de aia, fiindcă nu avem o bază morală a startului democrat. Evident că în funcțiile publice trebui să fie oameni merituoși, nu pușlamale ce pretind că lucrează pe la spate, dar trebuie acceptat stadiul actual al cleptomaniei paranoide. Când pleci la drum, trebui de fiecare dată să cunoști locul în carte de afli și apoi cel în care vrei să ajungi.
Descoperă mai multe la taralupeste.xyz
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.