Douăzeci și patru de note privind utilizările cuvântului „popor”

What is a people? de Alain Badiou, Columbia University Press 2016 p. 21 – 31

1.Chiar dacă nu putem decât să dăm din cap, din când în când, la auzul expresiei \”suntem aici prin voința poporului\” apărută în revoluția franceză, trebuie să recunoaștem că \”poporul\”, prin el însuși, nu este câtuși de puțin un substantiv care evoluează. Atunci când afișele lui Mélanchon proclamau \”un loc pentru popor!\”,  aceasta părea o retorică plictisitoare în ziua de astăzi. De asemenea, trebuie să recunoaștem că \”popor\” nu este nici un termen termen fascist, chiar dacă utilizările naziste ale cuvântul Volk par să încline în această direcție. Atunci când \”populismul\” lui Marine Le Pen, este denunțat aproape peste tot, acest lucru nu face decât să se adauge la confuzie. Adevărul este că \”popor\” este acum un termen neutru, la fel ca multe altele din lexicul politic. Totul este o chestiune de context. Astfel, va trebui să îl examinăm puțin mai atent.

2. Adjectivul \”popular\” este mai conotativ, mai activ. Nu trebuie decât să ne uităm la ceea ce au însemnat expresii precum \”comitet popular\”, \”mișcare populară\”, \”tribunal popular\”, \”front popular\”, \”putere populară\” și, chiar și la nivel statal, \”democrație populară\”, ca să nu mai vorbim de \”armată populară de eliberare\”, pentru a observa că adjectivul urmărește să politizeze substantivul, să-i confere o aură care combină ruptura de opresiune și lumina unei noi vieți colective. Desigur, dacă un cântăreț sau un politician este \”popular\”, este doar un fapt statistic fără o valoare reală. Dar nu și dacă o mișcare sau o insurecție este astfel clasificată exact ca în diverse episoade ale istoriei în care a fost vorba de emancipare.

3.Pe de altă parte, nu avem încredere în  cuvântul \”popor\” atunci când acesta este însoțit de un adjectiv, în special de un adjectiv de identitate sau de naționalitate.

4.Știm, desigur, că nu a existat nimic legitim sau pozitiv din punct de vedere politic în \”războiul eroic de eliberare a poporului vietnamez\”. Se pare că \”eliberare\” în contextul opresiunii coloniale, ba chiar și în contextul unei invazii străine intolerabile, conferă \”poporului\” – însoțit de un adjectiv care caracterizează respectivul popor – o notă eliberatoare de netăgăduit. Și cu atât mai mult atunci când tabăra colonială imperială ar prefera să vorbească despre \”triburi\” sau \”grupuri etnice\”, dacă nu chiar despre \”rase\” și \”sălbatici\”. Cuvântul \”popor\” este potrivit doar pentru cei care au putere să cucerească, exaltat de cucerirea însăși: \”poporul francez\”, \”poporul englez\”, da. . . . Dar poporul algerian, poporul vietnamez? Nu! Și chiar și astăzi, pentru guvernul israelian, \”poporul palestinian\”? Un nu și mai mare. Perioada războaielor de eliberare națională sanctificate \”popor + adjectiv național\”, stabilind dreptul – adesea cu prețul luptei armate – la cuvântul \”popor\” pentru cei cărora colonizatorii refuzau utilizarea acestuia, considerându-se doar ei înșiși ca fiind \”adevărate\” popoare.

5.Dar dincolo de procesul violent de eliberare, dincolo de mișcarea de apropiere a unui cuvânt interzis, ce valoare are \”adjectiv național + popor\”? Nu prea mult, să recunoaștem. Și mai ales acum. Pentru că acum este momentul în care se afirmă adevărul uneia dintre puternicele maxime ale lui Marx, o propoziție pe cât de uitată, pe atât de puternică, deși a fost crucială în ochii autorului ei: \”Muncitorii nu au o țară.\” Acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât, deși au fost întotdeauna nomazi – de când au fost nevoiți să se dezrădăcineze de la pământ și de la sărăcia rurală pentru a fi înrolați în atelierele capitalismului – muncitorii sunt acum mai nomazi ca niciodată. Nu se mai deplasează doar de la țară la oraș, ci din Africa și Asia în Europa și America, chiar din Camerun la Shanghai sau din Filipine în Brazilia. Așadar, cărui \”popor+adjectiv național\” aparțin ei? Mult mai mult decât atunci când Marx, acel mare profet al viitorului claselor, forma Prima Internațională, acum este momentul în care muncitorii corp viu al internaționalismului, singurul teritoriu în care poate exista ceva asemănător unui \”proletariat\”, \”proletariat\” înțeles aici ca organism subiectivat al comunismului.

6.Trebuie să abandonăm soartei lor reacționare expresii precum \”poporul francez\” și alte expresii în care \”poporul\” este asociat cu o identitate. Unde \”poporul francez\” nu înseamnă în realitate nimic mai mult decât \”masa inertă a celor cărora statul le-a conferit dreptul de a se numi francezi\”. Vom accepta această injghebare doar în cazurile în care această identitate este în realitate un proces politic în curs de desfășurare, ca în cazul \”poporului algerian\” în timpul războiului francez din Algeria, sau \”poporului chinez\”. atunci când expresia este pronunțată de la baza comunistă din Yan\’an. Și în aceste cazuri trebuie să observăm că \” popor + adjectiv\” își derivă realitate doar în opoziție violentă cu un alt  \” popor + adjectiv\” , cel cel cu o armată colonială care îi suflă în ceafă și care pretinde că refuză insurgenților orice drept la cuvântul \”popor\”, sau armata unui stat reacționar care le dorește exterminarea rebelilor \”anti naționaliști\”.

7.Așadar, \”popor + adjectiv \” este fie o categorie inertă a statului (cum ar fi \”poporul francez\” auzită astăzi din gura politicienilor din ambele tabere), fie o categorie a războaielor și a proceselor politice asociate cu situații de așa-zisă eliberare națională.

8.În democrațiile parlamentare, în special, \”poporul\” este de fapt o categorie a dreptului public. Prin intermediul simulacrului politic al votului, \”poporul\”, compus dintr-o colecție de atomi umani, conferă ficțiunea legitimității aleșilor. Aceasta este \”suveranitatea poporului\” sau, mai exact, suveranitatea \”poporului francez\”. Dacă pentru Rousseau suveranitatea mai însemna încă o adunare populară vie și eficientă – să ne reamintim că Rousseau considera că guvernul parlamentar englez este o făcătură – este clar astăzi că o astfel de suveranitate, cu multiplicitatea ei de opinii inerte și fragmentate, nu constituie un adevărat subiect politic. Ca referent juridic al procesului reprezentativ, \”poporul\” înseamnă doar că statul poate și trebuie să persiste în ființa sa.

9.\”Ce ființă?\”, ne vom întreba. Și astfel, fără a intra aici în detalii, vom propune aceea că statele noastre nu-și derivă câtuși de puțin realitatea din vot, ci mai degrabă dintr-o fidelitate insurmontabilă față de necesitățile capitalismului și de măsurile antipopulare (subliniem în treacăt valorile fără îndoială tensionate care derivă din adjectivul \”populare\”) pe care aceste necesități le impun în mod constant. Iar acest lucru se întâmplă din ce în ce mai deschis, din ce în ce mai nerușinat. Și iată cum guvernele noastre \”democratice\” transformă poporul, pe care pretind că îl reprezintă, într-o substanță pe care o putem numi capitalizată. Dacă nu credeți, dacă, asemenea Sfântului Toma, credeți doar în ceea ce vedeți, uitați-vă la Hollande 1 (note).

10.Dar nu poate \”poporul\” să fie o realitate care să stea la baza virtuții progresiste a adjectivului \”popular\”? Nu este o \”adunare populară\” un fel de reprezentare a \”poporului\” în alt sens decât închisă, controlată de stat, mascată de adjective de naționalitate și de legalizarea \”democratică\” a suveranității?

11.Să ne întoarcem la exemplul războaielor de eliberare națională. În acest context, \”poporul vietnamez\” înseamnă, de fapt, existența unui popor așa cum i s-a refuzat statutul de națiune, care poate exista pe scena mondială doar în măsura în care i se acordă un stat. Astfel, în efectul retrospectiv al inexistenței unui stat, \”poporul\” poate face parte dintr-un anumit proces politic și, astfel, să devină o categorie politică. De îndată ce statul în cauză este format, reglementat și înscris în \”comunitatea internațională\”, poporul pe care îl revendică drept autoritate încetează să mai fie fi un subiect politic. El devine o masă pasivă pe care statul o configurează, în mod universal, indiferent de forma statului.

12.Dar, în cadrul acestei mase pasive, \”oamenii\” pot desemna ceva singular? Dacă ne gândim, de exemplu, la marile greve din Franța din perioada Ocupației din iunie 1936 sau din mai 1968, nu trebuie oare să spunem că un popor – un \”popor muncitor\” – a apărut acolo ca un fel de excepție imanentă de la inerția constituțională desemnată de expresia \”poporul francez\”? Da, putem, chiar trebuie să o spunem. Și încă de pe vremea lui Spartacus și a tovarășilor săi răzvrătiți, sau a lui Toussaint Louverture și prietenii săi atât negri cât și albi, trebuie să spunem că în Roma antică sau pe insula colonială Haiti, ei sunt cei care au configurat un popor adevărat.

13.Chiar și inerția periculoasă a cuvântului \”popor\” modificat de un adjectiv național poate, în ciuda contradicției, să fie subminată de presiunea din interiorul acestui \”popor\” național și legitim. Ce au vrut să spună cei care au ocupat Piața Tahrir din Egipt în plină \”primăvară arabă\” atunci când au afirmat: \”Noi suntem poporul egiptean\”? Că mișcarea lor, propria lor unitate, sloganurile lor configurează un popor egiptean liber de inerția națională stabilită, un popor egiptean cu dreptul de a revendica în mod activ adjectivul național, deoarece națiunea despre care vorbesc ei urmează să vină. Pentru că ea nu există decât sub forma dinamică a unei vaste mișcări politice. Pentru că, în fața acestei mișcări, statul care pretinde că reprezintă Egiptul este ilegitim și trebuie să dispară.

14.De unde vedem că \”popor\” capătă aici un sens care implică dispariția statului existent. Și, dincolo de aceasta, dispariția statului însuși, din momentul în care deciziile politice sunt în mâinile unui nou popor adunat într-o piață, adunat chiar aici. Ceea ce se afirmă în marile mișcări populare este întotdeauna necesitatea latentă a ceea ce Marx a făcut obiectivul suprem al oricărei politici revoluționare: dispariția statului.

15.Să observăm că în toate aceste cazuri, în locul procesului electoral de reprezentare majoritară care modelează inerția controlată de stat a poporului prin intermediul mijloacelor legale de legitimare a statului, precum și în locul supunerii, întotdeauna pe jumătate consimțită și pe jumătate forțată, la un regim despotic autoritate, avem un detașament minoritar care activează cuvântul \”popor\” în funcție de o orientare politică fără precedent. \”Poporul\” poate desemna încă o dată – într-un context complet diferit de cel al luptelor de eliberare națională – subiectul unui proces politic. Dar este întotdeauna sub forma unei minorități care declară nu că reprezintă poporul, ci că ea este poporul, deoarece își distruge propria inerție și se face pe sine corp al precedentului politic.

16.Să observăm că acest detașament minoritar nu poate să pună în aplicare declarația sa (\”noi suntem poporul, adevăratul popor\”) decât  în măsura în care, dincolo de propria sa forță, dincolo de numărul mic care îl constituie ca și corp politic, el este în permanență legat de o masă populară vie prin mii de canale și acțiuni. Vorbind despre acest detașament specific și specializat care s-a autointitulat \”Partidul Comunist\” în secolul trecut, Mao Zedong a indicat că legitimitatea sa era în fiecare moment suspendată de ceea ce el numea \”legătura cu masele\”, care era în ochii lui alfa și omega realității posibile a unei politici. Să spunem că excepția imanentă care este poporul în sensul unei detașări active nu face decât să susțină pretenția sa de a fi corpul provizoriu al adevăratului popor în mod durabil prin validarea acestei pretenții în orice moment în cadrul mase largi,  desfășurându-și activitatea în direcția dorită de cei care constituie poporul inert, supus configurării statului și care sunt ținuți veșnic la distanță de capacitatea lor politică.

17.Dar nu există oare și \”poporul\”, în sensul că, chiar și fără a se activa vreodată un detașament din ansamblul său, nu este totuși cu adevărat inclus în contingentul \”poporului suveran\” așa cum este constituit de stat? Noi vom răspunde \”da\”. Are sens să vorbim despre \”oamenii poporului\” ca fiind oficialitățile care, sub masca  statului, sunt considerați inexistenți. Aici ajungem la marginile obiectivității, la marginile sociale, economice și de stat. Timp de secole, masa \”inexistentă\” a fost masa țăranilor săraci, iar societatea existentă propriu-zisă, așa cum era considerată de stat, era formată dintr-un amestec de aristocrație ereditară și din noii îmbogățiți. Astăzi în societățile care își acordă titlul de societăți \”avansate\” sau \”democrații\”, nucleul central al masei inexistente este alcătuit din muncitorii nou sosiți (cei numiți \”imigranți\”). În jurul lor se află un amalgam de muncitori sezonieri, de subocupați, de intelectuali strămutați și de o parte din tineretul exilat și segregat la periferiile marilor orașe. Este legitim să se vorbească despre \”popor\” în ceea ce privește acestui ansamblu, în măsura în care, în ochii statului, acesta nu are dreptul la considerația de care se bucură poporul oficial.

18. Să remarcăm că, în societățile noastre, poporului oficial i se acordă foarte  ciudata denumire de \”clasă de mijloc\”. Ca și cum ceea ce este \”de mijloc\” ar putea fi admirabil. . . . Asta pentru că ideologia dominantă a societăților noastre este aristotelică. Contrar aristocratismului evident al lui Platon, Aristotel a stabilit excelența a ceea ce se desface în secțiunea de aur. Acest lucru reprezintă temeiul pentru crearea unei clase de mijloc semnificative ca necesitate pentru o constituție de tip democratic. Astăzi, când ziarele oficiale de propagandă (adică aproape toate ziarele) se bucură de creșterea clasei de mijloc chinezești – au numărat, febril …  – cinci sute de milioane de oameni, consumatori de produse noi care vor să fie lăsați în pace, ei sunt adepții neștiutori ai lui Aristotel. Concluzia lor este aceeași ca a lui: în China, o democrație – mijlocul fericit … – este la vedere, pentru care \”poporul\” este ansamblul satisfăcut al clasei de mijloc care constituie masele, astfel încât puterea oligarhiei capitaliste să poată fi considerată democratic legitimă.

19. Clasa de mijloc este \”poporul\” oligarhiilor capitaliste.

20. Din această perspectivă, malianul, chinezul, marocanul, congolezul sau tamilul cărora li se refuză statutul legal, cărora li se refuză actele, sunt emblema poporului în sensul că el este și nu poate fi decât ceea ce se salvează din cuvântul \”popor\” de falsul popor compus din cei care formează un consens în jurul oligarhiei. Mai mult, iată de ce procesul de organizare politică în jurul problemei documentelor și, în general, în jurul problemelor legate de cei mai nou veniți dintre muncitori, este esențial pentru toate politicile progresiste de astăzi; acesta poate configura noul popor așa cum se constituie el la marginea poporului oficial pentru a salva pentru ei cuvântul \”popor\” ca și cuvânt politic. 

21. Avem astfel două sensuri negative ale cuvântului \”popor\”. Primul și cel mai evident este cel încărcat cu o identitate rasială sau națională închisă – și întotdeauna fictivă. Existența istorică a acestui tip de \”popor\” necesită construirea unui stat despotic, care îi aduce în mod violent ficțiunea fondatoare. Cel de-al doilea, mai subtil, deși extins pe o scară mai largă și mai nociv – datorită adaptabilității sale și consensului pe care îl favorizează – este cel care subordonează recunoașterea unui \”popor\” unui stat presupus legitim și binefăcător prin simplul fapt că organizează, atunci când este posibil, creșterea și, în orice caz, persistența unei clase de mijloc, liberă să consume produsele goale pe care capitalismul i le furnizează cu forța și liberă să spună ce vrea, cu condiția ca această libertate de exprimare să nu aibă nic un efect asupra mecanismului general.

22. Și, în sfârșit, avem două sensuri pozitive ale cuvântului \”popor\”. Primul este constituirea unui popor în urmărirea existenței sale istorice, în măsura în care acest scop este negat de dominația colonială și imperială sau de către dominația unui invadator. Astfel, \”poporul\” există în conformitate cu viitorul perfect al unui stat inexistent. A doua este existența unui popor care se declară ca atare, pornind de la nucleul său central, care este tocmai ceea ce statul oficial exclude din \”poporul\” său pretins legitim. Un astfel de popor își afirmă existența din punct de vedere politic în scopul strategic de a desființa statul existent.

23. \”Poporul\” este, așadar, o categorie politică, care fie conduce la existența unei stări dorite și refuzate de o anumită putere, fie la stabilirea unui stat, de catre un nou popor, atât interior, cât și exterior poporului oficial, și care necesită dispariția fostului stat.

24. Cuvântul \”popor\” are un sens pozitiv doar în ceea ce privește posibila inexistență a statului. Fie statul interzis a cărui creare este dorită. Fie statul oficial a cărui dispariție este dorită. \”Poporul\” este un cuvânt care își ia toată valoarea fie, în forme tranzitorii, din războaiele de eliberare națională, fie, în forme definitive, din politica comunistă.

NOTA TRADUCĂTORULUI, OMUL DE SERVICIU al redacției: 

Lăsând la o parte locul din sala parlamentului în care ai nimerit (stânga sau dreapta), în spatele ”poporului” ca noțiune neutră, chestiune de context, aparținând exclusiv lexicului politic ori ba, stă cel din popor. Acesta formează alături de alții poporul, el este omul din popor să spunem așa, nu cel care dirijează poporul, ci cel care  formează poporul ca atare. 

El este scopul poporului și pentru el a fost creat poporul. De fiecare și pentru fiecare. Cel care citește, trăiește și dorește a fi liber pentru a se realiza. Dar această realizare poate avea o valoare, nu după cum voiește numai el, ci după cum apare prescripția populară, adică după cum vrea poporul, după cum se acceptă acum. Un popor poate fi numai unul eliberat de un altul,  sau elibera de el însuși, de el vechi și aici apare veșnica problemă a libertății, ca temă centrală. Libertatea observ la început, nu este niciodată imediată, dar odată dobântită este legată de permenența. Libertatea nu ține de următoarea masă, sau puterea financiară în a face sau nu face ceva; nu ține nici măcar de care parte a gratiilor ești. Liberatea este stare față de orice celălalt, este înțelegerea a tot celălalt. Libertatea ca stare permanentă plecată din momentul ”eliberării”, nu poate fi decât rodul educației.   

Aici, când vorbesc de popor, mă  refer la el în sensul de păstrător al valorilor, al valorilor care merită a fi reținute.  A face parte dintr-un popor specific \” popor + adjectiv\” cum îl numește Badiou, presupune a fi liber în mulțime și a fi liber cu necesitate într-o mulțime; căci nici măcar nu poți fi liber de unul singur. În mulțime liber, nu în sensul că te ascunzi în spatele mulțimii, ci în sensul că te definești în valorile valide ale mulțimii. 

Atunci se punem problema, ce este această libertate-ca-parte-din-popor și dacă este ea de dorit ori nu, iar dacă da,  este ea posibilă în tot sau numai în parte, de poate fi partajat ceva din ea. Partajul pare a fi în legătură cu libertatea celorlalți, adică ești liber și te manifești liber, dar faci asta fără a dăuna libertăți celorlalți. Dar aceasta posibilă prejudiciere, are legătură mai cu seamă cu proprietatea, cu posesiunile celorlalți. Proprietatea este de nezdruncinat și statul pentru asta a fost construit, pentru a face idolii din aur. O grupare a tuturor pentru a-și apăra posesiunile, de străini, dar și de ceilalți ca ei. Posesiunile din ograda proprie, sau de pe câmpul comun întregului sat.   

Libertatea pare a fi o stare internă și legată mai departe de posibilitatea de a aranja oarecum lucrurile în mintea ta și în interiorul tău, căci aranjarea celor exterioare este legată numai de o dezvoltare a posesiilor, ca putere față de tot celălalt și tot ceea ce presupune aceasta. Puterea față de un tot celălalt, este însă o stare mentală, căci poți înnebuni posedând, sau încercând a poseda. Deși recunoaștem aici că posesorul este întrucâtva împlinit, căci e încadrat actualului standard popular.  Cine dorește posesiuni e liber să stăpânească, dar nu în detrimentul celorlalți, adică comunitatea va limita posesiunile, la posibil nu la dorințele posesorului. 

A fi liber pentru a te realiza, iată dezideratul. Dar această realizare poate avea o valoare, nu după cum voiește numai cel care se dorește a fi așa, ci după cum apare în prescripția populară. Adică după cum vrea poporul și mai ales după cât pricepe acesta, căci principalul sens al democrației nu este libertatea de acum, ci cea care va trebui dobândită. Poporul este făcătorul culturii, cultură care asimilată te poate face liber

Libertatea este ceea care te face distinct de orice altceva și înțelegător a orice altceva și aici nu mai contează nici măcar timpul necesar dobândirii a ceva, nu-i așa. Ești liber dacă cunoști, după cum spunea bătrânul Platon.   

note

___________________