de Gheorghe Șarcani
Dacă ați mai citit câte ceva pe aici, lucruri scrise chiar de mine cu un profund simț al întâmplărilor din comunitatea noastră, paralelă cu realitatea de altfel, ați observat că am amintit deseori despre Apocalipsă. Și da chiar despre ea vorbesc și nu despre rujul lansat de Rimmel London numit și el, oarecum asemănător, ”Apocalips”.
Dacă ar fi să fim serioși și să lămurim despre ce vorbim, observăm că Apocalipsa ca înfățișare a sfârșitului lumii este una dintre cele mai durabile practici culturale. Modul în care oamenii din diferite perioade istorice concep acest punct final dezvăluie multe despre imaginația şi orizonturi lor filozofice, mai largi, mai înguste sau chiar în lipsa lor. Puține secțiuni ale Bibliei au pătruns în conștiința modernă la fel de bine ca ultima carte a Noului Testament, Apocalipsa lui Ioan. Pe măsură ce cunoașterea Scripturii creștine scade într-un apus din ce în ce mai laic, conștientizarea populară a motivelor precum Antihrist, Armaghedon, 666, Curva Babilonului și cei Patru Călăreți, apar mai mult ca niciodată în cinematografie și televiziunii sau subcultura generală.
Cunoașterea Revelației tinde, totuși, să fie selectivă căci motivele cheie ca Mielul cu șapte coarne și șapte ochi, o carte înmânată lui de înger, coborârea și măsurarea Noul Ierusalim nu circulă prea mult. Totuși, chiar cu acest vocabular simbolic restrâns original al Apocalipsei, dovezile din cultura curentă contemporană sugerează că utilizarea retoricii Apocaliptice este cu adevărat la îndemână.
În sensul contemporan la care nu ne raliem, o „apocalipsă” nu indică neapărat sfârşitul lumii, ci o viziune în care se dezvăluie ceva ascuns și care schimbă radical cele care au avut loc înaintea ei. În 2013, de exemplu, Rimmel London a lansat ”Apocalips”, a noua gamă de rujuri care promite să ofere „Sfârșitul culorii, așa cum o știm. Strălucire invincibil de netedă. Nuanțe intense cutremurătoare”. Există chiar un clasament al celor 100 cele mai bune filme despre dezastrele apocaliptice și post-apocaliptice, deci produsele culturale renumite prezentate pe marea scenă sunt mult mai multe și nu le enumerăm, numărătoare lor fiind suficientă.
Tranziția descrisă în Cartea Apocalipsei/Revelația, este în esență un procesul de genul celui prin care, care cei care privesc cu ochi buni Revoluția Franceză, ar vedea: trecerea de la tiranicul Ancien Régime la o democrație liberală, ghidată de înțelepciunea luminată a Iluminismului filosofie și gândire politică. Această versiune igienizată a evenimentelor uită, vărsarea de sânge care a avut loc imediat după 1789, dar şi lungul şir de revoluţii şi contrarevoluțiile care au dominat istoria franceză a secolului al XIX-lea și îndreptarea către democrația celei de-a treia republici. La fel ”Revoluția„ română din 1989 a fost percepută ca o trecere necesară de la un regim totalitar la unul democrat, deși probabil puțini știu sau și mai puțini pricep ce s-a întâmplat cu adevărat. Vărsarea de sânge este afirmată ca fiind necesară treceri între epoci, deși la o privire mai atentă aceasta chiar se opune unei astfel de treceri și nu este nici măcar o ultimă zvâcnire a vechiului regim, ci mai degrabă o reglare de conturi în dulcele stil mafiot.
Acum noi cei din redacția TLP, cu riscul de a ne repeta, înțelegem Apocalipsa în sensul său propriu, ca sfârșit tumultuos, final terifiant și macabru, oroare absolută la nivelul întregii lumi cunoscute și în cele mai mici unghere din aceasta. Dar totuși, noi cei din redacția TLP am făcut marea descoperire a celor ce se întâmplă și despre care nimeni nu vrea să creadă. Am afirmat cu toată convingerea de care putem da noi dovadă că Apocalipsa s-a sfârșit. Da, ați înțeles bine, Ea marea Apocalipsă este împlinită și întreaga lume este în măruntaiele Monstrului. Cine este acest monstru este o altă poveste întreagă și aici nu voi intra în amănunte, spun numai că atunci îi vei simți prezența, când ai curajul să îl privești în ochi și cu siguranță vei descoperi acolo tot aurul și nestematele, întreaga bogăție materială a fostei lumi pe care a înghițit-o.
Dacă nu vă vine să credeți asta, vă mai spunem, așa numai ca o circumscriere sumară a faptelor că noi, cei de aici, suntem un soi de Panteiști. Să lămurim lucrurile, vă spunem că înțelegem termenul de Panteism la modul propriu, cuvânt construit compus din echivalentul grecescului „pan”, care înseamnă tot, „en”, care înseamnă în și „teism”, derivat din grecescul „theos ” care înseamnă Dumnezeu. Panenteismul nostru, ca orice panteism deși este nițel diferit, consideră că Dumnezeu și lumea sunt în interrelaționare. În timp ce panenteismul oferă o alternativă din ce în ce mai populară la teismul clasic, atât panenteismul, cât și sistemele teiste clasice afirmă transcendența și imanența divină. Dar, sistemele teiste clasice, acordând prioritate diferenței dintre Dumnezeu și lume, resping orice influență a lumii asupra lui Dumnezeu, în timp ce panenteismul afirmă influența lumii asupra lui Dumnezeu. Pe de altă parte, în timp ce panteismul subliniază identitatea lui Dumnezeu cu lumea, panteismul menține și identitatea sau semnificația non-divinului. Anticipări ale înțelegerilor panteiste despre Dumnezeu au apărut atât în scrierile filosofice, cât și în cele teologice de-a lungul istoriei, dar o bogată diversitate s-a dezvoltat în ultimele două secole. Deși panenteismul afirmă prezența lui Dumnezeu în lume fără a pierde identitatea distinctă a lui Dumnezeu sau a lumii, formele specifice de panteism, explică natura relației lui Dumnezeu cu lume într-o varietate de moduri. Panenteiștii ca noi susțin că Dumnezeul este un Dumnezeu limitat și panenteismul nu poate fi distins de alte forme de teism, cum ar fi teismul clasic. Mă rog, în cele din urmă nu suntem chiar panteiști clasici, dar asta este o altă poveste.
Revenind la Dumnezeu, la relația cu El mai exact, în principal aceasta se referă la reguli și atunci orice cerere pot face către El o pot face într-un singur fel, în respectarea regulii care vine de la El. La începuturi Moise (מֹשֶׁה sau Moshe în ebraică) a fost liderul făcător de minuni ales de Dumnezeu pentru a-i scoate pe israeliți din Egipt în urmă cu mai bine de 3.300 de ani. Văzut de evrei ca cel mai mare profet care a trăit vreodată, Moise a transcris Tora (cunoscută și sub numele de Cele Cinci Cărți ale lui Moise ), textul de bază al iudaismului, planul lui Dumnezeu pentru o viață morală. La șase săptămâni după ce Moise a scos poporul din Egipt, ei au ajuns pe Muntele Sinai. La șase zile după sosirea lor, prezența lui Dumnezeu a acoperit muntele și El a rostit oamenilor cele Zece Porunci – esența Torei. Conform tradiției, oamenii au auzit primele două porunci de la Dumnezeu, dar apoi nu au fost capabili să se ocupe de discursul lui Dumnezeu, așa că Moise le-a repetat cele Zece Porunci.
Apoi, Moise a urcat pe Muntele Sinai și a rămas acolo timp de 40 de zile, în timp ce poporul a așteptat la poalele muntelui. Dumnezeu l-a învățat fiecare detaliu al Torei, pe care Moise a consemnat-o apoi în (parte din) textul care a ajuns să fie cunoscut sub numele de Tora. De asemenea, Dumnezeu i-a dat lui Moise două table de safir, pe care erau gravate cele Zece Porunci. În Tora, Dumnezeu i-a dat lui Moise un set complet de instrucțiuni pentru viață, variind de la ceea ce pot mânca evreii ( cușer ) la legile căsătoriei (fără incest sau adulter), de la cum să se închine (fără imagini cioplite) până la ceea ce evreii. casele ar trebui să arate ca (instalați o mezuzah pe stâlpul ușii). Moise a transmis aceste instrucțiuni ( mitsvahs ) națiunii și, de asemenea, le-a consemnat pe scurt în Tora. Multe dintre instrucțiuni, însă, nu au fost scrise. Acestea sunt cunoscute ca halachah leMoshe miSinai („legi [date] lui Moise din Sinai”). Astea au fost legile dintâi și prin ele Dumnezeu este printre oamenii care le respectă.
Legile scrise și nescrise au rămas și au mai evoluat sau involuat în funcție de condițiile atmosferice și rezervele valutare, după cum oamenii au fost mai pricepuți în cele sfinte, sau mai nepricepuți dar cu dorința de a se spune despre ei că sunt pricepuți. Acum avem ceea ce s-ar numi „statul de drept” ce desemnează nu atât organizarea legală a aparatului administrativ, cât corpusul de reguli juridice, cum ar fi regulile privind apărarea proprietății, regula după care putem întemeia o familie sau obține o finanțare, sau mai ales regulile care ne spun că trebuie să ne plătim impozitele până la o anumită dată. Acestea sunt reguli de drept, dar statul de drept este unul dintre idealurile moralei noastre politice și se referă la supremația dreptului ca atare, a instituțiilor sistemului juridic într-un sistem de guvernare.
Statul de drept cuprinde o serie de principii cu caracter formal și procedural, care se referă la modul în care este guvernată o comunitate. Principiile formale privesc generalitatea, claritatea, publicitatea, stabilitatea si prospectivitatea normelor care guvernează o societate. Principiile procedurale se referă la procesele prin care aceste norme sunt administrate și la instituțiile – precum instanțe și o justiție independentă care dispune administrarea lor. În unele privințe, statul de drept cuprinde și anumite idealuri declarative, cum ar fi prezumția de libertate și respectarea drepturilor de proprietate privată. Există totuși multe controverse cu privire la ceea ce cere statul de drept, dar nu acesta este subiectul nostru și poate nici nu prea contează acum, dacă tot a trecut Apocalipsa și a înghițit toate regulile lumii.
Avem fiecare din noi o construcție intimă normativă și asta este ceea ce ne definește în cele din urmă, în cel mai înalt grad. Cum ne raportăm la tot celălalt, adică suntem un construct cultural complex și absolut unic, chiar dacă în comunicarea lui există elemente superficiale comune. Acest construct este viu, cuprinde și capetele lui și îl mai numim ”lume”. Nu suntem minunatele complexe neuronale din capul nostru, ci codurile pe care numai noi le dăm acestora, valorizarea lor. Comunicarea elementelor lumii o facem pentru ameliorarea acesteia și valabilitatea mediului extern nouă este dată de regula care o putem utiliza, ori tocmai aici e problema, căci nu mai avem nici o regulă pe care am putea-o utiliza. Dacă vreau să răstorn lumea la poziția ei firească, va trebui să așez microcosmosul în locul macrocosmosului și viceversa. Nu ar fi mult de lucru când te gândești că, esențialmente au un același conținut.
Plecând de aici, ceea ce este stabil și asigură continuitatea fiecăruia din noi și ne face să fim ceea ce suntem, mai mult sau mai puțini reușiți, asigură hrana, adăpostul și spiritualitatea poate fi circumscris noțiunii de locuirea. Ceea ce are un caracter habitual. Da Apocalipsa a trecut, așa cum am mai tot repetat până acum, căci aceasta în manifestarea ei plenară a înghițit toate valorile culturale care au compus lumea pe care am avut-o. Atunci am rămas fără lume, fără locuința noastră în lume și trebuie să ne construim o altă lume. Noua construcție va avea grijă să folosească toate valorile pe care le-am dobândit până acum și atunci va fi mai degrabă un soi de curățenie de primăvară, o reașezare a lucrurilor la locul lor firesc.
Mai amintesc că nu a observat nici unul din noi venirea Monstrului Apocaliptic din două principale motive. Primul motiv este legat de timpul venirii urâțeniei Sale, iar cel de al doilea de capacitatea omului de a-i vedea adevăratul chip al hidoșeniei Sale. Ca oameni suntem limitați atât ca simțuri, cât și ca intelect. Nu vedem lucrurile prea mari sau cele prea mici, căci acestea scapă câmpului nostru vizual, sau celorlalte simțuri. Identic nu observăm lucrurile prea rapide sau prea încete. Nu observăm nici lucrurile pe care nu am fost educați să le observăm ca fiind importante.
Timpul venirii nu a fost unul scurt și nici un eveniment unic, dar a fost suficient pentru a porni distrugerea a tot, a munților și minelor din aceștia, a pădurilor și vietăților din acestea, a caselor noastre și a școlilor, a tuturor instituțiilor care sunt chemate să ne ajute cu câte ceva. Unii spun că venirea a durat 100 ani, poate poate mai mult sau mai puțin, numai câteva decenii, dar timpul îi aparține și nu este atât de important precum efectele iviri sale. Apoi un adevărat Monstru este invizibil și ubicuu. Așa a vrut El să-și facă venirea din urmă, așa a văzut El că este mai periculos, prin aceea că nu se vede, dar desigur putem observa distrugerile Lui care rămân permanent.
Descoperă mai multe la taralupeste.xyz
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.