Trenulețul s-a oprit brusc. Roata din față se desprinsese, iar șina de plastic era crăpată chiar la curbă. Băiatul a privit în gol câteva secunde, apoi și-a strâns trenulețul la piept și a început să plângă. Nu era un plâns zgomotos. Era tăcut, cu obrazul apăsat de podea, ca și cum durerea ar fi vrut să nu se audă de nimeni.
Trenulețul fusese un dar de la bunicul. „Să te ducă oriunde visezi”, îi spusese moșul, cu ochii lui blânzi și barba aspră. Acum nu-l mai putea duce nicăieri. Nici trenulețul, nici bunicul.
Știa că bunicul nu mai era. Îl văzuse. Îl văzuse când l-au pus într-o cutie mare, din lemn, și l-au coborât în pământ. Ca pe o comoară. Dar nu o comoară de aur, ci una care zâmbea, spunea povești cu zmei și cu trenuri care zboară și mirosea mereu a ceai de tei și a lemn ars. L-au îngropat ca să nu-l mai găsească nimeni. Nici chiar el, nepotul.
„Nimeni nu mai trebuie să-i asculte poveștile”, gândi copilul cu o tristețe care nu încăpea în pieptul lui mic. „Dar eu… eu nu vreau să uit…”
Pe mormânt, oamenii mari au pus o placă de piatră. Pe ea scria ceva. El nu știa să citească, dar știa că acolo era numele bunicului. Și ceva important. Poate o vrajă care-l ținea ascuns. Sau poate doar o poveste scurtă, scrisă pentru cei care știu litere.
Noaptea următoare, băiatul a ieșit tiptil din casă, cu trenulețul stricat în mână. A mers până la cimitir, a pășit încet printre pietre și flori uscate. Când a ajuns la mormânt, s-a aplecat și a privit placa. A pus mâna pe ea. Era rece, dar nu mai conta.
„Te iau cu mine,” a șoptit. „Nimeni nu trebuie să știe unde te-ai ascuns.”
A smuls plăcuța și a fugit înapoi acasă, cu inima bătând ca o locomotivă veche. A ascuns-o sub pat, lângă trenuleț. Acolo, în tăcere, i-a spus iar o poveste. Nu era una lungă, dar era frumoasă, căci era pentru bunicul. Și pentru el.
Și în fiecare seară, înainte să adoarmă, îi spunea câte una. Așa, poate, bunicul n-avea să fie niciodată de tot îngropat.