Cadastrița, zeița născătoare de țelină

după incredibila relatare a lui Gheorghe Șarcani, consemnată de Traianela Cezara  

Am trăit să o vedem și pe asta. Am trăit să vedem manifestarea vizibilă a spiritului în lumea naturală și nu orice manifestare, ci cea mai dorită menifestare, cea făcătoare de bani, de mulți bani. Desigur minunea asta nu ar fi fost posibilă fără intervenția providențială a sfintei puteri birocrate, singura care are puterea de a deschide lumea cerurilor și a permite astfel manifestarea oricărei minuni. 

În concret, se face că între doi vecini, persoane responsabile de altfel, a izbucnit o mare ceartă legată de linia de graniță între terenurile aflate în proprietatea lor. Casa unuia se întinde într-o mică parte pe terenul celuilalt. Nu asta a fost însă situația de la bun început. Terenul a aparținut inițial unei singure familii, iar tatăl acelei familii a împărțit pământul între cei doi fii ai săi. Frații de comun acord au construit o casă, dar din greșeală, nefiind gard între ei, construcția unui frate se întinde puțin și pe terenul celuilalt frate. Cum fratele care a edificat construcția făcea felurite afaceri, avea obligația de a și depune declarații de venit și a împărți astfel venitul său cu birocrații care îl supraveghează în ceea ce face. Chestiunea asta a partajului venitului obținut prin muncă cinstită este acceptată de altfel de toată lumea și asta pe bună dreptate. 

Fratele ăsta însă, ocupat fiind sau cine știe ce o fi fost în capul lui, nu a depus la vremea lor niște declarații fiscale. Nu câștigase nimic, deci își închipuia că nici nu putea fi obligat a împărțit venitul său cu Marele Birocrat de la Centru și ajutoarele acestuia, pentru că pur și simplu acest venit nu exista. La 0 degeaba stabilește o proporție că tot 0 iese, sau cel puțin așa știa el că zic matematicienii. Dacă ai zero lei în cont și birocrații îți iau un comision de 50%, vestea bună este că rămâneți prieteni. Nu ai cum să-i dai ce nu ai, deci ești, practic, imun și la inflație. Așa o fi gândit fratele nostru, că nu are ce datora și nu trebuie să facă prin urmare nimic, dar a greșit amarnic și asta îl va costa foarte scump, în va costa chiar casa în care locuiește împreună cu familia sa.

La noi, pentru orice faci, va trebui să plătești ceva și plătești chiar dacă nu faci nimic. Plătești nu cum că primești ceva personal la schimb, sau primești ceva  la comun cu ceilalți ca tine și asta vă ajută pe toți, să lărgesc puțin perspectiva. Dacă exiști ca și simplu consumator, ce îți petreci toată ziua și toată noapte vânând promoții la diverse produse, plătești, pardon partajezi venitul tău pentru binele comun al generațiilor prezente și al multor generații viitoare. Faci asta pe bună dreptate deoarece existența ta este datorată unei permisiuni a cuiva, a celui ce are puterea de a face vraja și a folosi această vrajă. Tu de fapt dacă te gândești bine, trăiești într-o vrajă și ești dator pentru aceasta vrăjitorului, atâta timp cât nu poți face chiar tu vraja.  Consumatorul este cel vrăjit, iar birocratul vrăjitorul, consumatorul acționează iar birocratul stă, să poată face vraja. 

Dar este pe undeva, așa cum am mai spus, este corect să se întâmple aceasta. A sta într-un loc poate fi extrem de obositor, chiar dacă nu faci vrăji.  Statul poate chiar distruge definitiv mușchii sau oasele, întocmai ca o activitate sportivă sau lucrativă intensă, ori distruge chiar sistemul nervos, ca și cum ai participa la două conferințe academice simultan și acolo se vorbesc aproximativ 4 limbi diferite la fiecare. Deci și din această perspectivă, dacă cineva depune efortul de a sta el o face pentru a permite existența ta, așadar plătește acest efort! Statul, adică șederea va să zică, este tot un soi acțiune și ea, o activitate ce presupune un efort al cuiva și un efort făcut trebuie plătit de cel pentru care este desemnat ca fiind făcut. Vraja și ea,  nu se poate face decât din poziția de șezut și încă nu a fost văzut nimeni făcând vrăji în timp ce alerga de colo-colo, sau mai ales în timp ce muncea. 

Sunt însă și anumiți birocrați numiți ”roitorii”, care aparent lucrează și sunt realmente extenuați. Ei sunt începătorii care mută hârtii sau diverse date ori echipamente dintr-un loc în altul fără absolut nici un rost. Ei concep, fac și refac diverse statistici tot absolut fără nici un rost. Ei sunt birocrații care încă nu au avansat în grad deși în mod obligatoriu au rude printre superiorii ierarhici. Ei sunt singurii birocrați cărora li se permite să aibe un contact cu consumatorii.  Deoarece aparent fac ceva util, ei par astfel în ochii umilului consumator ca fiind oglinda birocrației utile la rândul ei. Roitorii nu sunt decât un alibi pentru trâmbițata corectitudine a orânduirii. Sunt printre ei unii care și cad la datorie, sau mai rău de atât, decad în rândul consumatorilor.

Dar să revenim la cazul nostru concret în care a fost consemnată detaliat pentru prima dată în istoria omenirii o minune în registrele oficiale. Cum fratele nostru ce și-a construit pe munca sa propria casă, deși nu a obținut niciun venit pentru care ar trebui plătit vreun impozit pe venit, era obligat să depună cu regularitate anumite declarații de venit, cu venit 0, altfel evident, trebuia suporte mari amenzi și nenorocirea asta s-a și întâmplat.  

Mergând mai departe spre sfârșitul poveștii și apariția zeiței născătoare de pământuri, birocrații de la centru evident că au observat fratele rău declarant și i-au aplicat acele mari amenzi, că de, trebuiau și ei să trăiască din ceva. Vrăjile nu le mai puteau vinde căci au picat și astea în desuetudine, fiind vechi și  deja consumatorii au început să înțeleagă că acestea nu au nici un efect palpabil. Partajul venitului obținut prin muncă cinstită de consumator, care deja fusese acceptat de toată lumea nu mai dădea nici el roade deoarece consumatorii sau își ascundeau veniturile, sau își exagerau cheltuielile și nu mai rămâneau venituri de declarat. A fost prezumat oficios că averea era obținută în mod cert ca rezultat al unui venit nedeclarat. Birocraților de la centru nu le mai rămăsese deci altceva serios de făcut decât să aplice partaje ale averii în procente tot mai mari și pentru cei ce nu au avere să apoi aplice amenzi cu nemiluita. În plus au stabilit să aplice automat accesorii, adică dobânzi și penalități de întârziere, pentru nepartajarea la timp a averii și pentru neplata la timp a amenzilor.

În urma amenzilor birocrate fratele nostru și-a pierdut repede casa. A pierdut-o nu la o licitație publică în care ar fi fost afișată în piața publică la vânzare casa sa, iar în urma vânzării silite birocrații ar fi primit prețul și reținut procentul lor din averea fratelui lăsând restul debitorului. Nu, casa, adică mai bine zis toată averea fratelui rău declarant, a fost lichidată după toate regulile procedurii de lichidare sub directa supraveghere a unui birocrat magistru. Ca urmare a lichidării fratele rău declarant, nu numai că a rămas fără avere, dar a rămas și cu o datorie, că de valoarea casei nu a ajuns pentru plata amenzilor. 

A făcut fratele nostru sute de plângeri și memorii la birocrații de la centru, cum că nu este drept ce se întâmplă, dar nu mai este loc să strigi la cer. Acolo sus sunt numai ei, birocrații de la centru și ei au făcut partajul averii fratelui, iar acum de s-ar contrazice cu ceva ar arăta rău în ochii lor. Asta e adevărata Magnum opus birocrată, ce de care tocmai v-am amintit. Ți se ia tot, dar ești lăsat în viață, doar, doar, la un moment dat cât încă mai poți munci  și vei obține un venit sau vei face o avere ce o vei împărți fericit cu birocrații. 

Casa și terenul aferent acesteia, ce a aparținut familiei fratelui nostru rău declarant a fost lichidată, sau mai bine zis partajată între birocrați, dar aparent proprietatea transferată de lichidator unui individ necunoscut. Acesta era evident aspirant la funcțiuni birocrate și el, evident rudă a unor birocrați și el. În urma transferului perfect controlat și făcut conform procedurilor lichidatorul birocrat,  a rămas cu o parte din casă, dar încă nu putea trece acea parte exact pe numele său și a coproprietarilor birocrați, de aceea avea nevoie de același aspirant la birocrație.  Dar ce să vezi acum, noul proprietar aparent, aspirantul nostru birocrat, avea terenul și o parte din casa sa, mai precis 100 mp erau pe terenul vecinului, căci așa a rămas de pe vremea foștilor proprietar fratele rău declarant și fratele acestuia. Exista riscul iminent ca echipa birocrată să piardă 100 mp de construcție, partea situată pe terenul fratelui fostului proprietar lichidat. Trebuiau scoși de undeva 100 mp de teren, dar cum că fratele vecin a plătit toate impozitele și amenzile și a fost bine verificat pentru aceasta. 

Echipa birocrată căreia i-a fost transferată proprietatea pe cote, disperată a luat legătura atunci cu superiorii birocrați, care nu au avut nici ei puterea să rezolve problema. Superiorii birocrați cu superiorii lor și tot așa până s-a ajuns la birocrații care aveau în pix puterea să semneze ordinul de apariție al  Zeiței Cadastriste născătoare de țelină. Și nu era un mare necesar de teren, numai 100 mp. în centrul urbei ce e drept, dar totuși numai  100 mp.

Ăsta e chiar numele ei, al Zeiței de care vorbim,  ”Cadastrița”. Ea este adevărata născătoare de pământ, fără CNP atribuit. Născătoare de lucruri durabile, nu spirituale pieritoare. Născătoare de țelină.  Acum în vâltoarea cotidiană, totul este înregistrat în cele mai mari registre oficiale. Unele făcute să reziste testului timpului. Unele făcute după finalizarea unor mari chiziții publice în care a fost obținut cel mai mare preț posibil de imaginat pentru cel mai mărunt și nesemnificativ lucru.

Astfel se face că, într-o cetate mare, veche și impecabil măsurată, unde fiecare palmă de pământ avea istorie, schiță, plan parcelar și trei ștampile rotunde, domnea o ordine atât de perfectă încât până și porumbeii știau exact unde începe și unde se termină dreptul lor de staționare. Acolo, de sute de ani, nimeni nu mai călcase din greșeală pe terenul altuia. Copiii învățau alfabetul după planuri cadastrale, iar bătrânii spuneau povești despre „Marea Rectificare” din vremuri îndepărtate, când o uliță fusese mutată cu doi centimetri și jumătate.

Și totuși, într-o dimineață cu cer perfect ortofotoplan, s-a arătat ea Cadastrița. Zeița măsurii absolute. Născătoare nu de iluzii, nu de metafore, ci de lucruri durabile. Născătoare de pământ. Era înaltă și strălucitoare, cu o coroană din țăruși de hotar aurii și cu o mantie țesută din planuri topografice. În jurul taliei purta o centură din rulete retractabile care fremătau discret, ca niște șerpi disciplinați. În mâna dreaptă ținea o ruletă sacră, iar în stânga un dispozitiv strălucitor ce ochia galeș sateliții, care îi răspundeau clipind din orbită.

De cum a intrat pe teren Cadastrița a devenit gravidă. Pântecele ei rotund nu purta un copil, ci o suprafață. O suprafață perfect delimitată. Se vedeau, ca printr-un pergament translucid, contururi precise, un dreptunghi aproape desăvârșit, vibrând de coordonate. Cetatea a amuțit. „Nu se poate”, au murmurat arhivele. „Nu mai este loc”, au șoptit registrele. Dar Cadastrița a zâmbit. 

A întins ruleta peste două parcele alăturate, vechi de trei generații. A măsurat o dată. A doua oară. A treia oară — de plăcere. Apoi a ridicat privirea spre sateliți, care au clipit aprobator.

Și atunci, cu o mișcare blândă a mâinii, a făcut ceea ce nu se mai întâmplase de mii de ani: A creat spațiu. Între cele două parcele strânse una în alta ca două cărți vechi pe un raft îngust, s-a deschis o fâșie luminoasă. Pământ nou. Curat. Nerăscolit de dispute. Fix 100 de metri pătrați. Nici un centimetru în plus, nici unul în minus. O sută. Rotund. Definitiv.

Mulțimea a căzut în genunchi. Mii de credincioși ai Cadastriței, care au auzit că aceasta a ieșit la lucru purtând la gât mici amulete în formă de țăruș, și-au ridicat brațele:

— Dă-ne și nouă un petic!
— Măcar cincizeci de metri!
— Fie-ți milă de hotare!

Unii țineau în mâini planuri vechi, alții schițe desenate pe șervețele. Toți sperau la miracolul durabil,  nu la cel spiritual, trecător ca un nor, ci la cel solid, cu coordonate fixe și colțuri clare. Cadastrița, grea de suprafață, s-a aplecat ușor. Pământul din pântecele ei vibra ca o inimă topografică. Cu un oftat profund, a așezat cei 100 mp în chiar centrul urbei, între primărie și patiserie, acolo unde fratele rău declarant a avut terenul lichidat.

Terenul a atins solul fără zgomot. Nu a fost cutremur, nu a fost fulger. Doar o liniște deplină și un miros proaspăt de humă nou-nouță. Oamenii s-au apropiat temători. Au pășit. Și nimeni nu a fost certat. Nimeni nu a fost mutat. Nimeni nu a descoperit că bucata pe care călca era a altcuiva. Minunea era reală. Cadastrița a privit mulțimea cu blândețe. ” Pământul se naște greu, a spus ea. Și se apără și mai greu.” Apoi a dispărut, lăsând în urmă un singur lucru, o bornă discretă, strălucind în soare. S-a întors în pixul birocratului centrist

De atunci, în cetate se spune că, dacă măsori cu inimă dreaptă și privești atent cerul, sateliții clipesc altfel. Și poate, doar poate, Cadastrița mai poartă încă în pântece o parcelă. Cele de mai sus nu sunt poveste, ci adevărul gol goluț. Așa au rezolvat echipa de birocrați coproprietari lipsa celor 100 mp. și așa este consemnat în registre definitiv. Nici o plângere nu va mai fi primită.