VARZĂ A LA CLUJ

o rubrică cu ”permanent” *

Cu drag, din partea redacției

Una dintre cele mai vechi rețete consemnate pe la noi, pare a fi cea de Varză a la Cluj, în original denumită Kolozsvári rakott káposzta.  Rețeta a fost găsită în anul 1695, în  ”Cartea de bucate de la Cluj”, a lui Miklos Misztotfalusi. 

Noi nu ne referim aici la celebrul preparat culinar, ci la expresia familială ”a se face, sau a ajunge, a fi varză”, adică a (se) distruge, a (se) degrada, a (se) zdrenţui. ”Varză” cu referire la ceva ce și-a pierdut complet forma inițială și nu mai este util de folosit în scopul pentru care a fost creat. Apoi acea ”varză” este de la Cluj și indicația asta geografică nu trebuie confundată cu cea din serioasa lume reală, ci ea indică exact spre lumea paralelă din țara în care ne aflăm noi și anume din Țara lu pește. Această altă lume este, așa cum am explicat de nenumărate ori, una paralelă cu realitatea și se află prin urmare într-o cu totul altă dimensiune spațio-temporală. În mod absolut straniu denumirile, locurile și oamenii poartă un același nume, dar cine mai stă să judece motivele pentru care Creatorul a făcut asta. Denumirea ține prin urmare de o altă dimensiune în acest spațiu cosmic infinit, despre care unii spun pe nedrept că ține numai de o imaginație zburdalnică. Nimic mai neadevărat, căci există tot ceea ce are efect direct asupra noastră și țara în care locuim chiar are un efect asupra noastră și îl simțim a fi unul foarte puternic, un soi de curent care ne poartă prin voința noastră fără o direcție precisă.   

Clujul ăsta paralel, oricum ai lua-o este la o medie raportat la toate celelalte orașe. Nu sunt aici nici cei mai bogați, dar nici cei mai săraci, nu sunt aici nici cei mai deștepți, dar nici cei mai proști,  dar mulți se cred cei mai bogați și cei mai deștepți. Oamenii Clujului nu au venitul mediu cel mai ridicat, dar ridică tare din mustață oriunde s-ar afla, deși nici mustața nu le este caracteristică. Oamenii Clujului iau lucruri scumpe la vedere și ieftine prin case. Oamenii Clujului au sosit de peste tot din țară, și-au schimbat îndată buletinele, dar năravurile, ba. Ei cer într-una deși știu că nu au de unde primi. Clujul le are pe toate, dar nu strălucește prin nimic și mediocritatea e la ea acasă în toate cele.  Dacă acestea ar fi să fie așa cum le consemnăm ni acum, atunci Clujul poate fi un un soi de indicator al stării națiunii și merită deci să consemnăm cele care se întâmplă prin Cluj. Un soi de preparat intelectual necomestibil care poate fi numit ” VARZĂ A LA CLUJ”.

_________________________________

Sfântul Ilie și minunea ploii

20 iulie, TLP – VARZĂ A LA CLUJ – 

În data de 20 iulie, ortodocșii îl sărbătoresc fără mult fast pe Sfântul Ilie. El este considerat ca fiind un mare făcător de minuni, dar mai ales aducător de ploi în vreme secetoasă. Cum vremea a fost ploioasă de vreo 3 zile, acesta nu a prea avut de lucru, dar este onorat în continuare.

Este onorat așa cum sunt onorați și cei care stau pe bani mulți, învârtind fără folos hârtii prin birouri. Mă rog, acum ei spun și care este filosul, așa că dacă acest folos este unul doar hotărât, el există, deși încă nimeni nu l-a observat. Existența a ceva este de fiecare dată numai una oficioasă și nu există nimic din ce nu apare în jurnalele de știri. De asemenea nu există nimic din ce apare în jurnalele de știri, de aceea ele ar putea fi numite negreșit “jurnale de neștiri”!

Despre sfânt se spune și că provoacă tunete, trăznete, ploi torențiale și incendii, leagă și dezleagă ploile, și hotărăște unde și când să bată grindina. Urgiile le provoacă cu regularitate și cei care doar stau pe funcții, de plictiseală sau din neștiința de a face câte ceva util. Mecanismul producerii urgiilor birocrate este la fel de misterios ca mecanismul din urgiile sfinților. Nimic nu este public, poate numai ca afirmație că este public. Și clar că, în cele din  urmă valoarea muncilor e ”apă de ploaie”.

____________________

• Dacă bine țin minte, ”permenent” era coafura din anii 70 în care doamnele trecute de prima tinerețe, sau miresele în chiar ziua nunții lor, îți făceau un fel de bucle în păr la coafor, bucle care se doreau a fi permanente, sau mă rog, să țină cât mai mult. Se doreau astfel a fi un soi de zeițe grecești nemuritoare precum statuile de la Atena. Părul era udat și așezat pe bigudiuri, apoi uns cu soluții toxice care omorau orice gândac se atingea de ele, dar numai pentru îi mențineau forma. În cele din urmă proaspăt coafata era băgată sub o cască imensă care imortaliza lucrarea artistică. La tușa finală, se scoteau bigudiurile cu mici bucăți de păr, dar numai fiindcă acestea care nu doreau o despărțire așa bruscă de ceea ce le-a dat frumoasa formă.

Gheorghe Sarcani