CUM SĂ COABITEZI CU ANIMALUL DIN TINE sau despre firavul act al educației

de Gheorghe Sarcani

Domnul Pavlov, un ilustru țăran de prin vecini, care cu regularitate chinuia de moarte niște câini, a observat într-un studiu asupra digestiei ceea ce se va numi ”condiționarea clasică”. Aceasta este o procedură comportamentală în care un stimul biologic puternic (de exemplu: mâncarea sau un potențial rival) este asociat cu un stimul neutru (de exemplu, sunetul unui diapazon). Termenul de condiționare clasică se referă la procesul de răspuns automat condiționat, asociat cu un stimul specific. Gândirea actuală despre condiționarea pavloviană diferă substanțial de cea de acum zeci  de ani, observă Robert A. Rescorla ( University of Pennsylvania USA American Psychologist, 43(3), 151-160 Pavlovian Conditioning It’s Not What You Think It Is). Se apreciază că schimbările care au avut loc la nivel mental  rămân slabe apreciat de psihologi în general. Apoi, descrieri tradiționale ale condiționării ca și capacitate dobândită, ca un stimul inițial să provoace un anumit răspuns,  din cauza împerecherii lor se dovedesc a fi inadecvate. Aceste asocieri se pare că, nu au reușit să caracterizeze în mod adecvat circumstanțele care produc învățarea, conținutul acelei învățări sau modul în care acea învățare influențează performanța. În schimb condiționarea, se spune în studiul mai sus citat, este acum descrisă ca învăţarea relaţiilor dintre evenimente astfel încât să permită organismului a-și reprezenta mediul. Cu toate acestea, studiul condiționării pavloviene continuă să fie o zonă activă, plină de descoperiri și informații relevante pentru diverse domenii ale psihologiei.

Ne interesează aici un mecanism al educației, ceva ce poate așeza individul în locul dorit, sau mai degrabă permite individului a se așeza în locul dorit cu respectarea dorințelor, nu concurente ci congruente, ale  celorlalți. Interesează mecanismul creaționismului cultural.  A învăța o maimuță prin diverse sfaturi binevoitoare să facă sau să nu facă ceva, limpede pare o bazaconie. Să spunem că maimuța se află la marginea unui câmp cultivat, unde în anumite perioade de timp este secetă și această secetă influențează grav cultura de pe câmp. Există un motor electric care este manipulat de tragerea unei frânghii și acesta ridică o mică stavilă ce permite apei dintr-un pârâu, să irige câmpul cultivat. Maimuței i se explică cu detalii că va primi o gustoasă banană dacă trage de frânghie când nu a plouat de multă vreme. Ea chiar ajunge să tragă de frânghie îndată ce primește banana. Dar oare va cere banană trăgând de frânghie? Sau va ajunge să tragă de frânghie când dorește babană și va dori banană numai când afară nu a plouat de multă vreme? Lucrurile par a fi clare cu șirul simplu de evenimente, trasul de frânghie și primitul bananei, dar dacă apare la mijloc și chestiunea simplă a irigației. Va putea mica noastră maimuță să rezolve ecuația? Poate da, dar în chip nesemnificativ, sau după un efort prea mare și nu este sigur că învățătura va fi permanentă sau se va transmite ea peste generații. Rezultatul așteptat nu va apărea căci acesta este capătul unui lung șir de stimuli mentali atașați unui sau unor evenimente externe.  Evenimentul dorit, adică tragerea de sfoară și pornirea motorului la apariția secetei, poate fi obținut numai în urma implementării unui sistem automatizat, în care anumiți senzori să perceapă lipsa apei în sol, iar la declanșarea semnalului de secetă un braț robotic să arate micii și drăguței maimuțe o banană. Să arate dar nu să-i și ofere banana, până nu este pornit motorul de frânghie. În acest fel, lanțul cultural declanșator al evenimentului dorit este completat, în lipsa educației ca structuri mentale permanente în creierul maimuței, de elemente tehnice necesare obținerii scopului urmărit. Astfel lumea exterioară trebuie să-și găsească o anumită reprezentare mentală și nu numai potențialul eveniment, ci și ipoteticul eveniment care poate să nu aibă loc niciodată, dar care totuși este semnificativ și poate apărea. Educația ține de ipoteticul eveniment și maimuțica probabil nu va fi văzută niciodată de om pe o planetă a maimuțelor, ci omul va fi de mult plecat într-un loc special mai bun, atunci când  va apărea o planetă a maimuțelor.

Educația în general este privită ca o transmitere a cunoștințelor, abilităților și trăsăturilor de caracter și se manifestă sub diferite forme, iar această definiție trimite oarecum la multe lucruri nu la ceva concret și se face asta pentru a demonstra erudiție dar nicideum rezolvarea cestunii. Se dezvoltă prin aceea că există o educație formală, care are loc într-un cadru instituțional structurat, cum ar fi școlile publice, urmând un anumit curriculum. Chiar și educația non-formală ar urma, o abordare tot structurată, dar ea are loc în afara sistemului de școlarizare formală, în timp ce educația informală presupune învățarea nestructurată prin experiențele zilnice. Complicând și mai tare, se observă că educația formală și non-formală sunt clasificate în niveluri, inclusiv educația timpurie, învățământul primar, învățământul secundar și învățământul terțiar. Alte clasificări mai abitir, se concentrează pe metodele de predare, cum ar fi educația centrată pe profesor și pe elev și pe subiecte, cum ar fi educația științifică , educația lingvistică și educația fizică. În plus, termenul „educație” poate desemna stările și calitățile mentale ale indivizilor educați și domeniul academic care studiază fenomenele educaționale. Nu mai dezvolt și eu căci nu voi obține decât o nouă deformare și pictare a fațadei, ori nu asta interesează.

Hai să observăm, că fiecare din noi părem a fi ”educați” și atunci știm să facem anumite lucruri și să obținem mai facil și mai cu regularitate ceea ce dorim. Inversul apare la cei mai puțin educați și de aceea ei par a fi și mai frustrați, sau nițel sălbatici se poate spune. Educația și lipsa ei apare la orașe și sate diferite, regiuni și țări sau de ce nu chiar continente. Hai să vedem acum o mic poveste adevărată despre un act de educație.

Să spunem că avem în față a uniune de țări ce vorbesc limbi diferite, în care unele sunt mai educate și altele mai puțin educate, dar se dorește o  funcțională bună de ansamblu a acestei uniuni. În alt fel țările mai educate nu vor putea apela la elemente culturale corespondente în țările mai puțin educate, iar cultura nu include numai semnul lingvistic, ci mult mai multe elemente. Să spunem că un banal cuvânt, cum ar fi merele, ușor de tradus dintr-o limbă în alta, oricât ar părea de ciudat, înseamnă ceva total diferit în țări diferite în funcție de educația locuitorilor. Într-o țară civilizată spunem noi, merele sunt un aliment ”bio” util consumului uman și nu numai simplu element de schimb. Așa se face că o țară care e civilizată și comandă o cantitate de mere de la o țară mai slăbuță intelectual, dacă îmi este permisă chiar și folosirea expresiei, poate primi în schimbul banilor transferați, produse biologice necorespunzătoare impregnate de substanțe chimice ieftine care ajută la formare esteticului mărului, dar nu și la calitatea conținutului din ambalaj. Deci ”măr” este traductibil numai lingvistic nu și cultural și conținutul termenului este diferit de la prima la a doua țară, căci cei slăbuți intelectual se vor da cu capul de pereți că au vândut mere și nu altceva. Desigur exemplu este inventat, dar cum se spune ”viața bate filmul”, așa că hai să trecem la exemplul nostru concret.    

Se face că în țara noastră civilizată, un tânăr a cărui părinți au plecat dintr-o altă țară mai puțin civilizată, ajunge să fie sprijin pentru un factor important de decizie la nivelul uniunii țărilor. Tânărul nostru a fost educat integral în sistemul țări civilizate, dar părinții săi au fost educați în țara mai puțin civilizată, așa că acasă avea ”beneficiul” ambelor sisteme culturale. Aceasta i-a permis să fie atent la nuanțele din comunicare, căci incipient acorda credit ambelor părți. 

Se face că persoana, factor important de decizie, însoțită de tânărul nostru fără prejudecăți, a primit o misiune civilizatoare în țara aflată în nevoie, în cea mai slabă intelectual. Așa fiind are loc o întâlnire între reprezentanții celor două grupuri de oameni, să le păstrăm denumirea mai arhaică de”țări”.  Reprezentanții țării aflate evident în nevoie culturală, au o prezență personală și intelectuală de remarcat. Sunt bine îmbrăcați și au bunuri personale, mai mari sau mai mici, mai valoroase sau mai puțin valoroase, dar toate mai multe și mai noi decât chiar reprezentanții țării civilizate. Crează așadar o impresie excelentă și mai mult decât atât, sunt bine  informați și cunosc detalii tehnice verificabile și impresionante. Astea fiind desfășurate, plin de încredere în rezultatul bun al misiunii sale, reprezentantul țării civilizate, solicită omologilor săi  să ia o decizie conformă celor acceptate în țara civilizată într-o situație faptică identice. Ca rezultat al solicitării, reprezentanții țării mai puțin civilizate sfârșesc într-o ceartă teribilă între ei, ce părea a nu se mai sfârși și de altfel nici nu s-a sfârșit. Cum că de ce așa și de ce nu altfel, mai ales cum că de ce ăla și nu celălalt, de ce tu și de ce nu eu ș.a.m.d. Astea fiind întâmplate, reprezentanții țării civilizate, oficialul și tânărul său ajutor, au plecat fără să înțeleagă mare lucru din cele întâmplate.    

Părțile nu sunt suficiente,  civilizația presupune un act cultural universal ca răspuns la tot ceea ce poate fi și nu numai ca răspuns ci ca transformare validă a orice poate fi.  Actul educațional trebuie integrat unei universalității suficiente elevului și nu disparat unei anumite necesități și aici învățătura religioasă poate oferi un important punct de reper. Educația presupune a așeza intenționat lucrurile din jurul tău, pentru a obține un rezultat acceptabil prin asimilarea naturalului din jur. A așeza lucrurile din jurul tău în a-ți aminti ceva pentru construcția ce o vei face în tine, a te face să faci acel ceva ce l-ai planificat anticipat în jurul tău. A deprinde însușirile de bază, este echivalent cu a supraviețui conform și aceasta formă de supraviețuire este singura care are semnificație în alt fel, o simplă recunoaștere, echivalează cu confirmarea animalității necultivate. În spatele fiecăruia se ascunde această fiară necultivată, care nu trebuie îmblânzită pavlovian, ci transformată.

Avem o parte exterioară, cea a lucrurilor din jurul nostru și una interioară a lucrurilor din noi. Ar fi frumos să fie independente, dar nu pare să fie așa. Ce se întâmplă în cap se poate naturaliza, sau materializa și atunci numim asta un soi de minune, în funcție de utilitatea ce o primește exteriorul și de diferența între ce a fost ce ce rezultă după actul creator sau distructiv. La fel, ce este în interior, nu poate fi decât un soi de interpretare a ceea ce este în exterior.  Atunci exteriorul va fi altfel după intervenția minții și, la fel, va avea un alt efect asupra interiorului. Unul mic, dar cât de mic să fie, poate primi o mare semnificație pentru noi și atunci poate fi o mare realizare. Imaginați-vă tot felul de ipostaze și veți vedea că am dreptate.

Cu pași mici putem modifica exteriorul, dar trebuie să fim conștienți că marea lucrare este în mintea noastră și acolo lucrurile ne sunt cu adevărat în putere.  Deci mici intervenții în exterior, pot primi o mare intervenție în interior și în acest interior se regăsește nu numai începutul și sfârșitul a orice, dar și tot ceea ce se întâmplă între acest început și sfârșit.  

De fiecare dată învățătorul va trebui să priceapă că poate avea nevoie de sprijin pentru obținerea rezultatului dorit, mai ales dacă nu există decât puțină educație anterioară. Nu este suficientă simpla expunere la învățătură pentru o perioadă de timp, să spunem semestru sau an de studii. Acest sprijin va conține indicația rezultatului urmărit și necesar elevului, urmărind recompunerea culturală a ființei sale, ca lume învățată că se poate desfășura. Sprijinul acesta  poate veni din partea tehnicii de orice fel, incluzând manualul ca suport permanent al programei, sau alt dascăl ori elev, ceea ce înseamnă un sistem de educație mai complex. În majoritatea cazurilor sprijinul trebuie să existe și trebuie să indice necesitatea obținerii rezultatului. Sprijinul trebuie să existe și pentru a crea impresia unei multitudini de surse, ca și consecință a unei multitudini de factori declanșatori. Elementele tehnice funcționale pot fi ”uși închise” și ”uși deschide” pentru anumite drumuri către rezultat și chiar alimente ori diverse produse ce pot declanșa senzații corporale pozitive. 

Condiționarea nu pare a fi suficientă, ci omul are nevoie de civilizație, așezare a lumii interne, lanțul cultural complet declanșat de un anumit eveniment, structuri mentale cu o anumită permanență rezultat al actului educațional. Mentalul este un soi de reprezentare individuală a lumii, dar lumea în care trăiește fiecare și este mai important decât orice decizie comună luată în diverse grupuri, asupra conținutului lumii. Mai trebuie să observăm și aceea că majoritatea decidenților în actul educațional, s-au situat acolo prin reciprocitate în afirmarea cunoașterii și nu prin confirmarea acesteia, căci da, mediocritatea este cea majoritară și deci decidentă.